Dec 14 2010

Pomana porcului

Motto:

„Ideal suprem, vremea să se cearnă,

Şi să mai avem sărbători de iarnă.

Dacă taci puţin, la lumina lunii,

Vezi dinspre destin revenind străbunii.


Lupi pe sate bat, viscolul se-aude

Să te-mbraci curat şi să mergi la rude.

Toţi cei dragi se-ntorc, casa le e rana

Şi să tai un porc şi să faci pomana.”

Ideal suprem – Adrian Păunescu

În fiecare an, în decembrie, în gospodăriile de la ţară, se adună rude, vecini, naşi sau fini, pentru sacrificarea animalului ce urmează să asigure provizii de hrană pentru întreaga familie, timp de aproape un an întreg. Şi acest lucru se întâmplă de multe sute de ani, tradiţiile legate de acest eveniment în viaţa familiei de la ţară fiind diferite, dintr-o zonă a ţării la alta, dar şi de la o casă la alta. „Câte bordeie, atâtea obiceie” spune o vorbă din bătrâni şi chiar aşa este. În acest week-end, am fost la ţară, la bunicii soţiei, pentru acest eveniment al familiei, deoarece, la ţară, sacrificarea porcului din preajma Crăciunului reprezintă o adevărată sărbătoare. M-am hotărât să expun pe film, având în dulap un ultim film alb/negru, pe care l-am încărcat în aparat, mi-am pregătit obiectivele, chiar şi cele vechi, pe montură M42, şi am plecat spre satul copilăriei soţiei mele.

A fost o zi friguroasă, dar însorită, în care am dat ocol de nenumărate ori celor care se ocupau cu tranşarea animalului proaspăt răpus, imortalizând, chiar şi cu telefonul, momentele cheie. Tot cu ajutorul telefonului am pus pe internet câteva cadre, în special pentru vărul soţiei, stabilit de câţiva ani în Italia. De obicei, el era aici la tăierea porcului, dar, din păcate, anul acesta nu a mai putut fi alături de noi. Noroc cu Internetul şi „Facebook-ul” că am reuşit să îi aduc, măcar vizual, o fărâmă a acestor momente unice, din sânul familiei şi să-i mai alin un pic din dorul de casă.

De fapt, tăierea porcului despre asta este vorba, nicidecum despre cârnaţii, toba, lebărul şi toate cărnăriile care derivă din acest moment.  Este momentul când, părinţii îşi revăd copiii, nepoţii şi celelalte rubedenii. Este momentul când bunii vecini, naşi sau fini, copii, nepoţi, unchi sau veri, se adună la casa celor în vârstă, unde, trebăluiesc în jurul animalului sacrificat, spre fericirea şi mulţumirea bătrânilor care îi privesc din prispă, cu o lacrimă în colţul ochiului pe care o şterg, pe furiş, să nu-i vadă cei tineri. Nu este timp de tristeţe în aceste momente, poate doar de mulţumire şi fericire să îi vezi pe toţi ai casei, adunaţi în jurul tău.

Vremurile schimbă obiceiurile, chiar şi oamenii, pe care îi aruncă în diferite cotloane ale lumii, dar, tăiatul porcului rămâne acelaşi bun prilej de a te întoarce acasă şi de a te bucura de revederea celor dragi. Dacă mai demult porcul nu se pârlea în întregime, ci se jupuia pentru a face opinci lîntregii familii, acum vreo douăzeci şi ceva de ani, când eram mai mic, îmi aduc aminte cum se pârlea porcul pe un pat de paie pentru ca mai apoi să fie curăţat bine. După ce era spălat, se tăia o bucată de şorici, din care se înfruptau toţi cei prezenţi. Acum, s-a renunţat la paie, se pârleşte cu ajutorul buteliei, peste care se toarnă apă caldă în permanenţă, ca să se păstreze intensitatea flăcării. Partea cu şoriciul a rămas şi, deşi nu mă dau în vânt după şorici, la tăierea porcului mănânc cu aceeaşi plăcere cu care mănâncă toată lumea. De fapt, toată carnea are un alt gust acum, la pomana porcului, decât în restul timpului.

Sacrificarea şi tranşarea porcului nu durează foarte mult, deşi frigul lunii decembrie îţi pătrunde în oase şi te face să percepi timpul mult mai lent. Noroc însă cu ţuica fiartă, adusă de una dintre femei şi băută din ceşti mici de lut, care îţi încălzeşte sufletul şi îţi dezmorţeşte muşchii. Gospodina casei, caută întotdeauna cele mai mici ceşti cu putinţă, ştiind că tentaţia bărbaţilor este mare şi nu vrea să rămână cu treaba nefăcută. După ce este pârlit şi curăţat, se taie grăsimea de pe spate şi burtă, o mică parte din această grăsime, devenind slană, cealaltă fiind topită şi pusă în „garniţă”, cu bucăţi de carne proaspăt prăjite. Se îndepărtează şira spinării şi se scot pe rând, inima, plămânii, ficatul şi măruntaiele care urmează să fie spălate şi folosite la cărnaţi.

După ce este tranşat porcul, iar carnea este pregătită să fie tocată cu usturoi, pentru delicioşii cârnaţi, ori să fie dusă la afumătoare, toată lumea se aşează la masă. Focul arde pocnind în sobă, ţuica descleştează gurile, mămăliga aburindă este tăiată cu aţa, iar carnea se mănâncă cu mâna. Nu este prea mult timp pentru mâncat, deoarece copiii, moleşiţi de căldura sobei, după frigul de peste zi, adorm liniştiţi, iar acum toată lumea poveşteşte şi se simte bine alături de „ai casei”. Este un sentiment minunat pe care îl au cei în vârstă şi nu numai, vazându-şi copii, nepoţi şi strănepoţi, adunaţi la aceeaşi masă.

Cam despre asta este pomana porcului, nicidecum de cantităţile imense de friptane sau alcool ce pot fi îngurgitate într-o singură seară. Acum, la oraş, te duci la hypermaket, iei din raft muşchiuleţul, iar de la raionul de băuturi, iei sticla de palincă cu para înăuntru şi te duci acasă să petreci spre disperarea ficatului. Iar, la masă, în jurul tău, griji, facturi şi probleme te fac să bagi în tine ca într-un tanc, pentru ca mai apoi să te trânteşti pe canapeaua din faţa televizorului de unde vei primi sfaturi pentru o dietă sănătoasă.


Mar 3 2010

La început de drum

Anul 2007 a fost anul în care mi-am luat DSLR, adică aparat cu vizare prin obiectiv, digital.  A fost Canon 400D, aparat de care m-am îndrăgostit, efectiv, şi care mi-a rămas în suflet. Am început să lucrez cu el, să îi cunosc funcţiile, să lucrez în modul manual. Numai aşa poţi să transpui pe senzor, ceea ce ai avut în minte, ceea ce ai vrut de la bun început. Lasând aparatul să facă setările în locul tău, nu vei reuşi decât să obţii imagini banale, calculate pe baza unor valori medii ale luminii şi timpului de expunere. Ori, în fotografie, asta înseamnă o imagine banală. Încă nu s-a făcut aparatul minune care, apăsând pe boton, să scoată imaginea pe care ai avut-o tu în minte.

Studiind fotografii pe internet, mai ales portrete, am început să îmi pun o întrebare, care la moment dat a ajuns să mă frământe. Cum reuşeau oare acei fotografi să izoleze subiectul de fundal, adică subiectul să fie foarte clar, iar ceea ce era în spatele subiectului să fie complet neclar. Această curiozitate, m-a împins către tutorialele de tehnică fotografică. Am aflat, astfel, despre profunzimea de câmp (Depth Of Field, în engleză, sau DOF pe scurt). Şi este extrem de simplă. Se trece aparatul pe modul de prioritate de diafragmă, AV la Canon, şi se alege o valoare a f-ului mică, asta însemnând o deschidere mare a diafragmei şi implicit un timp foarte scurt de expunere. Dar, ce este diafragma, vă întrebaţi? Diafragma reprezintă un sistem de lamele care permite crearea unei fante prin care lumina trece prin obiectiv către senzor sau film. Ea este ajustabilă şi în funcţie de condiţiile de iluminare (lumină slabă sau puternică) se poate regla astfel încât fanta pentru lumină să fie mai mică, în cazul unei lumini puternice, (în acest caz, numărul f este mai mare – f22, de exemplu, înseamnă o deschizătură mică) ori să fie mare, în cazul luminii slabe, (în acest caz, numărul f este mic – f1.8, de exemplu, înseamnă o deschizatură mare, aproape totală a lamelelor). Profunzimea de câmp este direct influenţată de alegerea diafragmei. Cu cât diafragma este mai închisă (numărul f este mai mare – f22), profunzimea de câmp va fi mai largă, adică atât subiectul din prim plan, cât şi fundalul vor apărea clare, adică în focus. Cu cât diafragma este mai deschisă (numărul f este mai mic – f1.8), profunzimea de câmp va fi mai îngustă, adică subiectul din prim plan va fi clar, iar tot ceea ce este în spatele său va fi neclar, realzându-se astfel izolarea subiectului de fundal.

Am încercat câteva imagini cu câmpul de profunzime îngust, însă obiectivul cu care am cumpărat aparatul (obiectivul de kit) şi-a arătat limitările. Acest obiectiv are cea mai mare diafragmă 3.5, total insuficient pentru ceea ce îmi doream eu. Aşa că am căutat pe internet un obiectiv, cu deschiderea diafragmei cât mai mare. Aşa am ajuns la varianta destul de ieftină a obiectivului fix Canon EF 50 mm, f1.8. Există o variantă corespondentă şi pentru Nikon, tot la un preţ destul de bun pentru un obiectiv, respectiv în jur de 400RON. A venit foarte repede şi am ieşi cu el la teste.

Locuind lângă gară, am ales această locaţie pentru aceste teste. Fiul meu a venit şi el, mânat de dorinţa de a face şi el câteva fotografii. I-am luat aparatul vechi şi am plecat.  Primele imagini au fost pre faine pentru aşteptările mele. Eram în al nouălea cer. Câteva buruieni, o şină de cale ferată dezafectată, toate imaginile îmi ieşeau nesperat de bine. Am declarat ziua o reuşită şi am stabilit să ne întoarcem către casă. În timp ce traversam calea ferată, mi-a venit o idee.  L-am rugat pe fiul meu să stea cu faţa către linii şi să privească în zare. Am fixat diafragma la 1.8, am dus aparatul la ochi, având grijă ca ochiul fiului meu să fie într-un punct de forţă. Şi am declanşat. Vroiam să surprind începutul unui drum, cu acel prim pas, înaintea căruia stai să te gândeşti, să îţi faci curaj, pentru ca mai apoi să să te avânţi. Am venit acasă, am descărcat imaginea şi am deschis-o în Photoshop. I-am făcut câteva corecţii de culoare, un pic de sharp şi gata. Titlul nu a fost o problemă, deoarece îl aveam în minte când am dus aparatul la ochi.