Noi 30 2010

Iar ne sărbătorim

Mâine, prilej de bucurie, e zi liberă. La sănătate se taie bugetul, iar doctorii se împuţinează în fiecare zi (Cine mama dracului ne va mai trata?). Profesorii se bat în concursuri şi orgolii, nu în copii deveniţi oameni. Tembelizorul te face şi mai tembel, cu sloganuri care mai de care mai ipocrite, doar să aibă audienţă televiziunile. La finanţe se pregăteşte ofensiva de colectare a amenzilor pe anul viitor, în loc să vadă cum să strângă impozitele de la ăia care nu vor să plătească că „e deştepţi”. Totul aici este normal, că doar asta este nomalitatea! Iar eu sunt obosit. Ce bine că e zi liberă mâine! Poate o să ies la pozat. Dar de ce oare o fi zi liberă? Heh, în fine, nu mai contează.


Noi 5 2010

Păunescu, Adrian – poet

Astăzi, de dimineaţă când am deschis televizorul, starea lui Adrian Păunescu era încă gravă, iar eu mi-am spus în gând: „Slavă Domnului că a mai trecut o noapte!” Ajuns la birou, o parte a ecranului Realităţii TV era galben şi implacabilele „breaking news” curgeau spre stupoarea-mi. „Poetul Adrian Păunescu a murit, în această dimineaţă la Spitalul Floreasca, iar… ” Nodul din gât m-a împiedicat însă să citesc restul. Fără să vreau, m-am trezit în faţa raftului cu 5 volume negre, cumpărate acum ceva ani, mânat de dorinţa să deschid una dintre aceste cărţi, cu coperţi îndoliate. Dar, un gând m-a paralizat. Am realizat, în acel moment, că stratul de praf era destul de gros pe acele cărţi şi m-a cuprins un sentiment de ruşine că nu mai deschisesem vreuna din cărţile lui, atâta vreme, iar acum, când el nu mai este, brusc mi-am amintit de el. Amintiri din facultate, când am reuşit să îmi iau prima carte semnată Adrian Păunescu şi când am aflat povestea coperţilor negre, când zdrăngăneam chitara şi când exersam trăirea sentimentelor curate, sincere şi intense, nopţi de-a rândul, împreună cu prietenii.

Realitatea, însă a venit dur şi mi-a pocnit urechile când pleiada de măncători de căcat au început să debiteze cuvinte prea mari pentru micimea spiritului lor. Pentru a se băga în seamă, au dat fuguţa să apară şi ei la televizor şi să vorbească despre un artist, rostind cuvinte mari, ei, care până mai ieri îl acuzau că juca fotbal cu friptane, cocoţat pe mesele repetatelor chiolhanuri. Scârbă multă, amestecată cu durerea pierderii celui care, prin creaţia sa, îţi fura un zâmbet ori o lacrimă, sau te făcea să plângi în hohote când nu râdeai cu poftă.

Dincolo de „legendele” cu chiolhanuri şi orgii din timpul turneelor Cenaclului Flacăra, la mine în casă au rămas 5 volume cu coperţi negre şi nişte caiete cu versuri scrise de mână, deasupra cărora erau acordurile melodiilor epocii de aur a folk-ului, atât de drag sufletului meu. La mine în casă, a rămas Adrian Păunescu, la fel cum, sunt sigur, că a rămas în casele a mii şi mii de oameni. Se spune că nimeni nu este de neînlocuit, dar aşa cum spunea maestrul Florin Piersic, Adrian Păunescu nu va putea fi înlocuit niciodată.

În liceu, am avut un mare handicap. Nu puteam comenta poeziile lui Nichita Stănescu, din cauza acelor formulări imbecile de genul „poetul a vrut să transmită…”, „autorul a vrut să spună…” etc. Pe Nichita, pur şi simplu îl citeam şi îl simţeam, deoarece trezea în mine sentimente adevărate, mereu altele când reciteam o poezie. Până la urmă, despre asta este creaţia unui artist, despre a stârni sentimente.

Iar, Adrian Păunescu asta a făcut, a stârnit în permanenţă sentimente, sentimente sincere, libere, care te descătuşau. De aceea, nu vreau să îl văd pe Adrian Păunescu, încătuşat, într-un manual rece, unde, alături de o fotografie, apare, pe nedrept, titlul de mai sus.


Aug 2 2010

Fotografia încotro? …

Am mai scris în urmă cu fix o lună de zile un post cu acest titlu. Mă întrebam atunci ce rost mai are să apeşi declanşatorul aparatului de fotografiat atunci când gândul îţi zboară la medaliile sau titlurile pe care le vei cuceri, vânând acea imagine. Mă întrebam oare unde este „arta de dragul artei”, când eşti dispus să declanşezi pentru emoţia aceea care va face un suflet să vibreze.

În acest week-end am avut expoziţia de fotografii tridimensionale la Muzeul Judeţean de Istorie, fiind vizitată de un număr foarte mare de vizitatori, după spusele gazdelor au fost în jur de 700 de persoane. Pe lângă felicitările de complezenţă, făcute din politeţe, pe lângă micile răutăţi cauzate de invidie, au fost şi multe reacţii şi felicitări venite din suflet, de la oameni care au reacţionat afectiv după ce au văzut că lucrările noastre. Dar, ceea ce mi-a bucurat sufletul cel mai mult a fost reacţia unei doamne care mi-a dat răspunsul întrebării din titlu.

După ce a vizionat toate lucrările, având acea stare de ameţeală cauzată de efortul ochilor de a vedea fotografiile 3D, s-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă eu sunt autorul lucrărilor. I-am răspuns că sunt numai unul dintre cei trei autori şi m-am văzut nevoit să îi explic de ce are acea stare de ameţeală. Mi-a spus apoi că a observat că o dureau ochii, dar că a ţinut cu tot dinadinsul să vadă toate lucrările, deoarece, văzând fotografiile expuse a retrăit o parte din anii copilăriei când mergea desculţă pe uliţa satului, în grădină sau la şcoală, când aştepta cu nerăbdare ca bunica dânsei să bată laptele în putinei şi să îşi înfigă degetele în untul care se forma, când mirosea a fân proapspăt cosit, când se adunau toţi fraţii în jurul mesei joase, iar mama le tăia mămăliga cu aţa. Mi-a mulţumit pentru ocazia de a retrăi acele clipe şi a plecat vizibil impresionată.

Sentimentul pe care l-am trăit în acel moment a fost răspunsul întrebării. Restul chiar nu mai contează, titluri medalii, concursuri, saloane, în comparaţie cu acel sentiment. Despre asta cred eu că este fotografia.


Iul 2 2010

Fotografia încotro???

Ultimele zile, prin prisma faptului că sunt ţintuit în casă din cauza unei varicele, dar şi din cauza unor discuţii neprincipiale, am avut oportunitatea să stau strâmb şi să judec pe cât am putut de drept în ceea ce priveşte fotografia şi puterea de asociere a fotografilor. Când am deschis eu ochii în ale fotografiei, îi urmăream pe Florin Constantinescu, pe Viorel Anghel şi pe alţi granzi cum se plângeau că orice formă de asociere a fotografilor este din start sortită eşecului. Nu puteam să cred, nu vroiam.

Din păcate, mi-a luat 5 ani să mă conving pe deplin că în afara unor sentimente de prietenie care pot lega doi fotografi, altceva nu îi poate lega. Restul este o alergătură după titluri, expoziţii, efiapuri, afiapuri de bronz, de argint, … de rugină. Iar pentru aceste lucruri se declanşează adevărate isterii. Mă duc la gară, pozez trei fierătanii, cumpăr nişte passepartout gata tăiat de la Ikea şi apoi hai să trântesc o expoziţie la Vâlcea, săptămâna viitoare mai fac una la Dăbuleni, încă una la Vaideeni şi mi-am făcut norma pentru titlul de „membru creator consacrat”. Consacrat pe unde? Printre pepenii de la Dăbuleni…

Ce s-a întâmplat cu arta de dragul artei? Dorinţa de a expune undeva, iar la vernisaj să stai după perdele şi să încerci să surprinzi reacţia publicului. Să simţi acea căldură în stomac atunci când o persoană zăboveşte preţ de câteva minute în faţa lucrării tale. Nu mai spun de reacţia pe care o poţi avea în momentul în care surprinzi şi o reacţie de mirare, de încântare la un peisaj pe care l-ai luat într-o dimineaţă geroasă de ianuarie.

Nu mai există aşa ceva acum. Acum totul se face în viteză şi în cantităţi mari. Orice neavenit, înţolit în „treling”, cu „şlampeni” de cauciuc în picioare, tricou fără mâneci mulat peste o imensă burtă păroasă trebuie să aibă un aparat mare, cu curea groasă şi cu un ditamai … tun de obiectiv. Daca obiectivul e şi alb, eşti tăticu’ lor. Şi poţi emite pretenţii de mare fotograf, poţi să iei, în cazul unei expoziţii de grup, cel mai vizibil loc din sala de expoziţie, pentru că tu eşti mare pozograf. Te înscrii repede într-o asociaţie şi te pui pe făcut expoziţii. Una la Vâlcea, alta la Dăbuleni, alta la Vaideeni şi gata, te vei numi mare artist fotograf.

Nu, eu nu pot să fac aşa şi nici nu vreau să fac aşa ceva. Am încercat să fac lucrurile să meargă, dar, acum recunosc că am dat greş. Am eşuat. Vorba unui amic, fotograf şi el, care mi-a spus, într-un fel mai plastic: „Nu vezi, băi fraiere, că de când suntem organizaţi într-un fotoclub nu am mai făcut nicio poză?”

Nu pot decât să îi dau dreptate. Şi nu simt decât un gust amar pentru că am pus suflet. Iar, acum, la final, cu ce m-am ales? Fără cadre noi, doar cu gustul amar.

Da, acum m-am convins. Horhhe, Florine, Viorele aveaţi dreptate, fraţilor. Nu se poate cu mai mulţi! Fiţi fericiţi în sistem solo, aşa cum voi fi şi eu de acum încolo.