Sep 22 2010

Guns N’Roses live, la Bucureşti

Iată că după aproape 20 de ani, jumătate din visul de a-mi vedea favoriţii anilor de liceu s-a împlinit. Am văzut pe viu, asta ca să nu cad în păcatul englezismelor cu şablonul „live”, formaţia pe care o ascultam zi de zi în urmă cu ceva vreme, când prima grijă a dimineţii era să-mi arunc trei caiete în mapa cu care mergeam la şcoală. Aşa cum scriam într-un post anterior, am avut bilete la Golden Circle, adică zona din faţa scenei, pentru a-l vedea pe Mr. W. Axl „Trouble” Rose de aproape. Pentru acest lucru, ne-am postat în faţa porţilor de intrare cu vreo oră înainte să se permită accesul în zona de concert, fapt ce mi-a permis un „îndeeeeeeluuuuung” răgaz să arunc o privire la oamenii din jurul meu. Erau de la puştani de liceu, care vorbeau despre părinţii lor, fani GunsN’Roses, dar care nu au putut veni la concert din cauza închiderii fiscale a lunii, erau studenţi, erau vechi fani ai vechii formaţii, cu tricourile negre trase peste începutul de burtă specific celor de treizeci şi ceva de ani.

Timpul se scurgea uşor, iar lumea începea să vină la poarta de acces. S-a făcut şi ora 17.00 când scria pe bilet că se face accesul în zona concertului, dar jandarmii de la poartă nu aveau niciun gând să permită accesul. Şi ce să facă omul care aşteaptă la o coadă unde întârzie acel ceva, decât să mai îndulcească aşteptarea cu câte o miştocăreală ca să mai treacă timpul. Şi aşa limbile au început să se dezlege şi oameni practic necunoscuţi discutau de parcă se ştiau de-o viaţă. Toţi ştiam că trupa are bunul obicei să întârzie, chiar cu orele şi, deşi spoream fiecare din noi numărul acestora, speram în taină să fie cât mai puţine. După prima oră de aşteptare, în sfârşit s-a permis accesul şi am luat-o la fugă către poarta unde se făceau verificările biletelor pentru a prinde un loc la „mojo” (acel gard metalic din faţa scenei).

Am ajuns în râvnitul loc de unde nu am mai plecat şi iar ne-am pus pe aşteptat. De data aceasta o aşteptare mai crudă, fiind în faţa scenei, cu zvonurile care circulau în jur cum că ar fi ba în Bulgaria, ba în Groenlanda şi că vor mai întârzia încă trei/patru ore. Lumea deja devenea nerăbdătoare, nici trupa de deschidere nu începuse, la ora la care la celelalte concerte trupa principală era deja în toiul recitalului. În mod firesc, fluierăturile şi huiduielile au început să vină către scenă, amplificându-se cu fiecare rând de oameni. Toată lumea îşi privea ceasul din minut în minut, fără să mai ştie ce ora era. Mai trecuse încă un minut, încă zece, încă o jumătate de oră.

În sfârşit, luminile se sting şi apare trupa de deschidere. O trupă tânără, vioaie, ce erau deosebit de încântaţi că fuseseră sunaţi personal de „unicul şi singurul” Axl Rose, care le-a propus să cânte în acest turneu european, în deschiderea GunsN’Roses. Recitalul a fost unul alert, cu ritmuri vioaie şi presărat cu mici imbecilităţi sexuale. Deşi tot anunţau că era utima piesă, toboşarul lor dădea ritmul pentru o nouă melodie. Dar, cum românul e răbdător, am mai  îndurat cu toţii încă trei piese, după anunţata „ultimă” piesă.

Iarăşi luminile scenei s-au aprins, iar tehnicienii au făcut ultimele probe pentru formaţia lui Axl. Dar, trupa tot nu apărea. Huiduielile au pus iarăşi stăpânire pe un public destul de încercat de aşteptarea aceasta, iar zvonurile, dintre care unele aruncate la mişto, îl dădeau pe Cătălin Crişan ca al doilea artist de deschidere. În fine, luminile s-au stins, iar în uralele unui public deja încălzit de huiduieli, au apărut.

GunsN’Roses erau la mai puţin de câţiva metri de noi. Însă, instrumentiştii erau alţii, trei chitarişti, dintre care unul deosebit de cald cu publicul, mai ales cu puştoaicele de lângă „mojo” şi pe care îl cheamă DJ Ashba, pe scurt de la Darren Jay, nu că ar pune muzică în vreun club, un basist care, deşi trecut de prima tinereţe alerga de colo, colo cu basul aruncat pe după gât, tobarul care avea ritmul în sânge şi „chinuia” perfect atât tobele, cât şi cinelele.

Sigur, aş fi vrut să văd gaşca nebună de acum 20 de ani, cu Axl, Slash, Duff McKagan, Matt Sorum, Izzy Stradlin, Dizzy Reed, dar, din păcate, aşa ceva nu mai este posibil. S-au despărţit, aşa cum multe alte formaţii au făcut-o şi gata! Regretul de a nu-i vedea în vechea formulă persistă şi va persista mereu până în momentul în care, sper eu şi nu numai, s-ar reuni.

Nu mi-am propus să scriu aici o cronică a concertului din simplul motiv că sunt extrem de subiectiv, fiind un fan încă din timpul liceului al acestei formaţii. Aseară m-am bucurat de muzica lor, am retrăit momente din timpul liceului şi l-am văzut pe viu pe Axl Rose, acelaşi „trouble maker” (generator de scandal), pe alocuri îngâmfat, dar poate aşa îi stă bine unui artist de talia lui. Oricum, pentru vârsta lui, aproape 50 de anişori, aseară a fost de-a dreptul uimitor. Şi nu numai că a ţopăit pe scenă în continuu, nu ca acum 20 de ani, ce-i drept, nici nu ar avea cum, având în vedere anii care au trecut peste el. Însă ce m-a uimit de-a dreptul a fost interpretarea excelentă făcută. A fost aproape de nerecunoscut şi asta în bine. Piese ca „November rain”, „Night train”, „Mr. Brownstone” ori „Rocket Queen” au fost interpretate fără cusur. Notele înalte pe care altădată se chinuia să le ia, acum erau cântate mult mai bine.

Ştiam că nu va cânta „Don’t cry”, însă la Paris, unul dintre chitarişti, Bumblefoot, a ieşit pe scenă şi a interpretat-o la chitară, numai instrumental. Nu ştiu ce s-a întâmplat la Bucureşti, cert este că atunci când primele acorduri ale acestei piese au răsunat prima dată, o mare de oameni au început să cânte. Poate că acest lucru l-o fi impresionat într-atâta măsură încât a cântat-o împreună cu publicul. Un alt moment deosebit al serii a fost când un spectator i-a aruncat pe scenă steagul României cu gaură în locul fostei steme, în timpul piesei „Knocking on Heaven’s Door”. Axl s-a aplecat, l-a ridicat şi l-a îmbrăcat ca pe un sombrero, terminând piesa cu steagul României de gât.

Seara, de fapt noaptea, s-a încheiat în extaz pe acordurile „Paradise City”, care a generat nişte explozii de confetti, artificii şi urale. A fost un concert excelent pentru noi, fani de 20 de ani, ai Guns-ului, iar acum aşteptăm să vină şi Velvet Revolver în România. Entuziasmul ar fi la fel, aşteptându-i pe Slash&co, chiar de ar fi să întârzie la fel.


Aug 30 2010

Un vis (pe jumătate) devenit realitate

În timpul liceului, ascultam multă muzică. Dimineaţa, până plecam la şcoală, mai apăsam butonul „play” al casetofonului adus pe şustache de mama din fosta Iugoslavie. Şi, până aruncam blugii pe mine şi un tricou negru, ascultam Guns N’Roses. Sigur, îmi plăceau şi baladele lor, iubite de toată lumea că doar erau la modă, dar şi melodiile lor grele, de genul „Civil War”, „Used to love her” sau „Coma”, „Paradise City” ori „Mr. Brownstone”, „Rocket Queen”, „You’re crazy”, Double takin’ jive”, „Breakdown”, „Locomotive”, „Live and let Die”. Alergam cu ochii minţii până în America, la vreunul din concertele lor, trupul rămânându-mi la ora de franceză, unde visam nestingherit în ultima bancă, având deja numărul regulamentar de note  pentru trimestrul în curs.

La toate chefurile unde mergeam, aveam mereu prin buzunarele blugilor câte o caseta cu Guns, pe care gazdele o puneau la casetofon să scape de gura mea. Eram fan de fan, nu alta. Anii au trecut, am ajuns la facultate, am terminat şi facultatea, iar formaţia mea de suflet nu a mai scos niciun material muzical. La un moment dat, a răzbătut şi până la mine, proaspăt profesor de engleză, vestea că Guns se despărţiseră. Şi nu oricum, ci în binecunoscutul lor stil, cu scandal. Mi-a părut rău, însă aveam acum alte priorităţi. Abia după un număr de ani, când am revenit la obişnuinţa de a asculta muzică, m-am interesat de soarta formaţiei mele preferate din liceu. Aşa am aflat că Axl Rose şi-a arogat numele formaţiei şi a rămas cu clăparul Dizzy Reed, iar restul membrilor formaţiei au plecat, nemaisuportând comportamentul egocentrist al lui Axl. Slash, Duff McKagan, Matt Sorum s-au reunit în formaţia lui Slash, Velvet Revolver, în timp ce Gilby Clark şi-a văzut de cariera solo. Sigur, fiecare are acum câte un proiect solo, însă nu mai au acelaşi succes pe care l-au avut odinioară.

Am ascultat Velvet Revolver, formaţia lui Slash, precum şi ultimul album al lui Axl, „Chinese Democracy”, aşteptat vreo 15 ani, însă nu mai au aceeaşi putere de a subjuga muzical ascultătorul. Se vede că unul duce lipsa celuilalt: Axl, cu creaţia muzicală, iar Slash cu tehnica inconfundabilă de a mânui chitara .

Cu toate acestea, astăzi mi-am luat bilet la concertul din 21 septembrie al GN’R, trezindu-mă peste ani din dulcele vis din timpul orelor de franceză, cu biletele în mână. Din păcate, neputând să ascult vechiul Guns N’Roses, pot spune că mi s-a îndeplinit numai o jumătate de vis. Dar, şi aşa, abia aştept concertul din septembrie.

Acum, cu biletul în buzunar, scotocesc dulapul după tricoul negru cu GN’R, vechea siglă (sic), iar stickul cu muzică din maşină e deja umplut cu toată discografia GN’R.


Iun 20 2010

Despre „etno 3D”, la VTV

Ieri, după ce ne-am revenit din starea de ROCK 100%,  datorată granzilor de la  Aerosmith, am pornit spre VTV, unde am dezvăluit câte ceva despre expoziţia noastră al cărei vernisaj va fi vineri. Nu mai este mult, am intrat în linie dreaptă cu vernisajul, iar acest lucru se poate observa în partea dreaptă unde sunt numărate atât zilele, cât şi secundele până la marele eveniment.

Aşadar, ieri am înregistrat emisiunea, iar astăzi aceasta a fost difuzată începând cu ora 17.00. Am „scăpat” numai câteva detalii, surprizele păstrându-le pentru vineri.


Iun 19 2010

Aerosmith – Live în Bucureşti

Având în vedere că se apropie ziua mea, am avut parte zilele trecute de o surpriză de proporţii, când am venit acasă şi am găsit pe birou, lângă laptop, două bilete la concertul Aerosmith, din Bucureşti, pentru data de 18 iunie. A fost o surpriză de proporţii, la care nu mă aşteptam sub nicio formă şi pentru care îi mulţumesc din suflet soţiei mele.

Am avut o săptămână extrem de agitată, pregătirile pentru expoziţia 3D fiind în toi. Dar, a venit şi ziua mult aşteptată, ziua când aveam să văd live o formaţie cu care am crescut şi pe care atunci când o ascultam în liceu nu îndrăzneam să sper că o voi vedea vreodată live. Dar, iată că încă un vis a devenit realitate şi am avut parte de cadoul perfect pentru ziua mea, mai ales că l-am trăit şi savurat împreună cu prietenii noştri, Anca şi Bobiţă Cătuşanu.

Am plecat dimineaţă către Bucureşti pentru a putea ocupa locuri bune în faţa scenei. La ora 18.oo, eram în faţa porţilor pentru a intra în Zone Arena, locul de desfăşurare a concertului. După filtrele de securitate, am ajuns în locul de unde aveam să urmărim concertul, aproape de scenă, în spatele zonei Golden Ring, din faţa scenei.

La ora 19.00, au început recitalul cei de la RAEMON, o formaţie din noua gardă de muzicieni, dar care cântă foarte fain. Recitalul lor a durat o oră, momentele de maximă intensitate fiind hiturile „Supergirl” şi „Tonight”. A urmat o oră de pauză pentru a permite tehnicienilor Aerosmith să pregătească scena, iar la ora 21 şi câteva minute scena a fost acoperită de un imens mesh negru inscripţionat Aerosmith, iar din boxe a început să se audă Bob Dylan, cu a lui „Everybody must get stoned”.

A urmat apoi o dezlănţuire de energie fantastică. Toţi membrii trupei, deşi trecuţi de 60 de ani, au cântat, au alergat pe scenă, au făcut show. Iar publicul a cântat în permanenţă cu ei, fie că erau rockeri cu părul alb ori adolescenţi, îmbrăcaţi cu tricouri negre. Este uimitor cum o gaşcă de 6 prieteni au strâns la un concert al lor oameni de vârste atât de diferite, dar cel mai grozav lucru pe care l-am văzut la această formaţie a fost plăcerea cu care au cântat. Iar lucrurile pe care le faci din suflet, pentru a-i bucura pe cei din faţa ta vor ieşi întotdeauna excelent.

Din păcate, sunetul a fost extrem de prost, pentru valoarea acestui concert. Cei care au avut biletele în zona din faţa scenei s-au bucurat de un sunet clar, de la imensele amplificatoare de pe scenă. Restul, zona în care mă aflam şi eu, dar şi cei din spatele nostru am „beneficiat” de un sunet „amestecat” din care abia distingeai vocea lui Steven Tyler. Păcat!

Una peste alta, a fost o seară de neuitat, pe care sper să o pot repeta la sfârşitul lunii august, când la Cluj vor veni cei de la Iron Maiden, o altă formaţie de suflet.