Dec 6 2010

Despre fotografie, fără fotografii

Recent, am văzut în lista de mess un link, la Cezar Popescu, un împătimit al fotografiei pe film. Fiind într-un moment de respiro, l-am urmat, să văd ce obiective, filme ori cărţi şi-a mai luat domnul Popescu. Aşa am dat peste „Înot sincron”, „un dialog despre fotografie. Fluid, personal şi fără imagini.” M-a atras titlul, să vorbeşti despre fotografie, însă fără fotografii. Aşa că am intrat pe site să văd cam despre ce ar fi vorba, să văd măcar un fragment sau un cuprins ceva. Am descărcat un mic fragment, de care am uitat imediat ce l-am descărcat, însă care avea să fie descoperit în zilele următoare. Mi s-a părut interesant, comanda acestei cărţi fiind o urmare logică, mai ales că preţul nu era unul prohibitiv.

Cu Poşta Română, tâc-tâc, a ajuns şi cartea. Ştiam ceva despre autori, unul dintre ei fiind iniţiatorul BadOrGood, celălalt, fotograf independent, care însă a lucrat pentru publicaţii prestigioase, precum National Geographic. Seara, înainte de culcare, am deschis cartea, iar primele 50 de pagini s-au dus pe nesimţite. Aveam sentimentul că mă aflu într-o cameră şi asistam la o discuţie sinceră, fără patima care distruge în mod normal un dialog. Întrebări, îndoieli, sport, fotografi, vieţi şi cariere, toate se derulează în paginile acestei cărţi, într-o sinceritate dezarmantă, departe de superficialitatea unor păreri radicale, stârnite de vreo personalitate foarte puternică.

Am terminat-o de curând şi pot spune că am avut destul de multe de învăţat de acolo. O recomand tuturor celor care nu se bălăcesc în bazinul autosuficienţei şi care îşi pot spune „încă nu ştiu totul”. Cu mintea deschisă şi citind printre rânduri, se pot descoperi sfaturi extrem de utile, atât pentru cei aflaţi la început de drum, cât şi pentru cei aflaţi într-o perioadă stearpă, fără urmă de inspiraţie. Nu spun că dialogul celor doi este un manual cu instrucţiuni sau sfaturi. Nu ţi se spune „fă aşa”, ori „fă altfel”, asta, cititorul, ori participantul tăcut la dialog, trebuie să descopere.


Noi 5 2010

Păunescu, Adrian – poet

Astăzi, de dimineaţă când am deschis televizorul, starea lui Adrian Păunescu era încă gravă, iar eu mi-am spus în gând: „Slavă Domnului că a mai trecut o noapte!” Ajuns la birou, o parte a ecranului Realităţii TV era galben şi implacabilele „breaking news” curgeau spre stupoarea-mi. „Poetul Adrian Păunescu a murit, în această dimineaţă la Spitalul Floreasca, iar… ” Nodul din gât m-a împiedicat însă să citesc restul. Fără să vreau, m-am trezit în faţa raftului cu 5 volume negre, cumpărate acum ceva ani, mânat de dorinţa să deschid una dintre aceste cărţi, cu coperţi îndoliate. Dar, un gând m-a paralizat. Am realizat, în acel moment, că stratul de praf era destul de gros pe acele cărţi şi m-a cuprins un sentiment de ruşine că nu mai deschisesem vreuna din cărţile lui, atâta vreme, iar acum, când el nu mai este, brusc mi-am amintit de el. Amintiri din facultate, când am reuşit să îmi iau prima carte semnată Adrian Păunescu şi când am aflat povestea coperţilor negre, când zdrăngăneam chitara şi când exersam trăirea sentimentelor curate, sincere şi intense, nopţi de-a rândul, împreună cu prietenii.

Realitatea, însă a venit dur şi mi-a pocnit urechile când pleiada de măncători de căcat au început să debiteze cuvinte prea mari pentru micimea spiritului lor. Pentru a se băga în seamă, au dat fuguţa să apară şi ei la televizor şi să vorbească despre un artist, rostind cuvinte mari, ei, care până mai ieri îl acuzau că juca fotbal cu friptane, cocoţat pe mesele repetatelor chiolhanuri. Scârbă multă, amestecată cu durerea pierderii celui care, prin creaţia sa, îţi fura un zâmbet ori o lacrimă, sau te făcea să plângi în hohote când nu râdeai cu poftă.

Dincolo de „legendele” cu chiolhanuri şi orgii din timpul turneelor Cenaclului Flacăra, la mine în casă au rămas 5 volume cu coperţi negre şi nişte caiete cu versuri scrise de mână, deasupra cărora erau acordurile melodiilor epocii de aur a folk-ului, atât de drag sufletului meu. La mine în casă, a rămas Adrian Păunescu, la fel cum, sunt sigur, că a rămas în casele a mii şi mii de oameni. Se spune că nimeni nu este de neînlocuit, dar aşa cum spunea maestrul Florin Piersic, Adrian Păunescu nu va putea fi înlocuit niciodată.

În liceu, am avut un mare handicap. Nu puteam comenta poeziile lui Nichita Stănescu, din cauza acelor formulări imbecile de genul „poetul a vrut să transmită…”, „autorul a vrut să spună…” etc. Pe Nichita, pur şi simplu îl citeam şi îl simţeam, deoarece trezea în mine sentimente adevărate, mereu altele când reciteam o poezie. Până la urmă, despre asta este creaţia unui artist, despre a stârni sentimente.

Iar, Adrian Păunescu asta a făcut, a stârnit în permanenţă sentimente, sentimente sincere, libere, care te descătuşau. De aceea, nu vreau să îl văd pe Adrian Păunescu, încătuşat, într-un manual rece, unde, alături de o fotografie, apare, pe nedrept, titlul de mai sus.


Iul 13 2010

Şi chiar filmezi cu aparatul foto?

Aveam, mai demult, o părere preconcepută apropo de aparatele fotografice care şi filmau. Le consideram pur şi simplu momeli pentru fraierii care se lăsau prostiţi de departamentele de marketing ale firmelor producătoare de aparate de fotografiat. Şi aveam dreptate, până în momentul apariţiei primelor modele de DSLR-uri cu funcţie de filmare. Iniţial, am crezut că este aceeaşi strategie de marketing, însă o discuţie cu Horhhe, la ceas târziu de noapte, într-o pensiune de prin Biertan, mi-a oferit primele semne de îndoială.

Argumentele care m-au pus pe gânduri şi despre care am citit apoi zeci, poate sute de recenzii, au fost posibilitatea de a folosi obiective de foarte bună calitate şi folosite de obicei la fotografiere, precum şi o calitate extrem de bună a filmului realizat pe o cameră foto. Transformarea unui aparat fotografic, împreună cu toate accesoriile sale, mă refer aici în special la obiectivele care sunt sensibil mai ieftine decât obiectivele camerelor video, a început să ofere noi posibilităţi mai ales fotoreporterilor aflaţi în situaţii în care nu pot beneficia de echipament voluminos, dar şi celor pasionaţi de imagine.

Astfel, au început să fie folosite aparatele foto în diverse filmări, calitatea acestora convingând regizori consacraţi şi nu numai şi oferind posibilităţi limitate doar de imaginaţia şi cunoştinţele tehnice ale celor aflaţi în spatele aparatului. Singurele ingrediente pentru a păşi pe noi teritorii poate prea puţin umblate sunt creativitatea şi acea doză de „nebunie” frumoasă, când vrei să îţi depăşeşti limitele în permanenţă.

Pe astfel de teritorii au păşit şi cei de la ANTRACT, împreună cu Dani Ilinca, un talentat fotograf şi regizor de pe aceste meleaguri, care au decis să filmeze videoclipul noului single „Pentru tine, nou„,  folosind această tehnică. Au folosit două camere Canon EOS 5D Mark II, un aparat de fotografiat cu funcţie de filmare Full HD, din gama adresată profesioniştilor. Pe blogul lui Bobiţă, am putut viziona un teaser, realizat de Dani, la una din repetiţiile formaţiei. Calitatea filmării acestui mic teaser m-a făcut extrem de curios să văd rezultatul final, anume videoclipul la care se lucrează din plin. Am văzut câteva fotografii de la filmări, am văzut şi o filmare cu making of-ul acestui videoclip şi, din ceea ce am văzut până acum, sunt convins că va ieşi ceva de excepţie.

Până în momentul lansării videoclipului (fie vorba între noi, nu mai este chiar aşa de mult), iată cum s-au desfăşurat ostilităţile la filmări.


Iul 2 2010

Fundaţia „Soul 2 soul” – noutăţi

În aceste vremuri în care numai veştile rele ne trec pe la urechi, iată că se întâmplă şi lucruri frumoase, lucruri ieşite din multă muncă şi mult chin, dar care, sunt sigur, că aduc şi multă mulţumire iniţiatorilor. FELICITĂRI GINA ŞI BOGDAN DINICĂ!

Iată la ce mă refeream: