Mar 17 2010

Între noapte şi zi

Eram acum vreo doi ani prin Braşov, împreună cu familia într-o mică vacanţă şi îmi doream să pun aparatul la ochi şi să fac cât mai multe cadre bune, poate chiar fotografii. Puneam aparatul la ochi şi mă gândeam „Oare să declanşez?” Dar renunţam de fiecare dată, fiindcă nu îmi plăcea cum reuşeam să compun cadrul. Îmi veneau în minte toate regulile pe care le citisem pe internet. Şi mai era obsesia „cadrului care nu spune nimic, poza banală”.  La un moment dat, începusem chiar să mă enervez. Nu aveam timpul necesar să gândesc cadrul, compoziţia, respectând toate regulile pe care le citisem. Ai mei trăgeau de mine să mergem, eu vroiam să declanşez.

Eram gata să pun aparatul în geantă şi să spun gata, renunţ, nu sunt în stare să fac fotografie şi gata. Dar, tocmai atunci, am văzut nişte felinare care formau o diagonală foarte faină. Şi mai erau şi trei pornite, iar celelalte erau oprite. Am cadrat atunci, facând focusul pe primul felinar. Am reglat repede diafragma cât mai deschisă pentru un câmp de profunzime mic şi am declanşat. Acasă nu a mai fost nevoie să fac prea multe corecţii, numai să pun titlul, pe care îl aveam deja în minte din momentul declanşării.

Atunci mi-am dat seama că aplicarea tuturor regulilor pe care le citisem cerea doar extrem de multe declanşări, adică experienţă. Când ieşi la fotografiat, du aparatul la ochi, vizualizează cadrul şi gândeşte-te dacă merită să declanşezi. Dacă nu, opreşte-te! Autocenzurează-te!


Feb 12 2010

Cu sufletul greu, în sfârşit acasă!

Caniculă. Totul se topeşte în jur şi nicio şansă nu ai să scapi de potop. Poate doar seara…  Telefonul începe să zbârnâie. Nu mai poate nici el suna normal. Aud vocea lui Ioan Ciobotaru, unul dintre mentorii mei în ale fotografiei, alături de Cristian Chitaru şi Viorel Anghel, care mă invita să merg repede până la el acasă că avea o urgenţă cu mine. Şi POC închide telefonul. Îmi fac curaj să ies prin cuptorul de afară şi în 10 minute sun la uşa apartamentului de unde se auzea un fel de muzică. Îi spun un fel de muzică, pentrucă nu era o muzică obişnuită, era muzică „pour les connaisseurs”.  Intru în camera cu computerul, unde, surpriză: Cristian Chitaru, bucureşteanul-prahovean, era cufundat într-o carte cu coperţi deschise la culoare. Zicea ceva despre un anume, Tarkovsky. Mai citisem acest nume pe forum, însă nu înţelegeam ce anume prvocase o asemenea dispută între cei doi amici, încât să aibă nevoie să mă cheme pe mine, cel care abia desluşea tainele fotografiei să îi luminez. Dar, curând mi-am dat seama. Motivul adevărat al vizitei mele acolo era o vizionare Tarkovsky, ca să ştiu despre ce vorbesc atunci când deschid gura pe forum. Nu mai povestesc aici ce sentimente am putut să am văzând primele cadre ale Nostalghiei. Compoziţie perfectă, lumină perfectă, totul perfect. Divin de perfect. Au fost două ore incredibile.

Am ajuns acasă cu gândul la Tarkovsky, cu gândul la cartea pe care o citea Cristian Chitaru, „Viaţa ca un film”. Am răscolit internetul repede şi am văzut-o pe undeva pe la Iaşi. Am comandat-o şi în trei zile eram în posesia ei. Am început s-o citesc, s-o gândesc, s-o simt. Simboluri prin imagini, imagini pline de simboluri. Am reuşit să o citesc în câteva săptămâni. De fapt nu am citit-o. Am gândit-o. Am studiat-o. Am descoperit, în această carte, o mulţime de simboluri. Cel care m-a răscolit pe moment a fost simbolul casei şi despre ceea ce înseamnă „acasă”, oricât de ne-vilă ai avea, oricât de ne-tencuită ar fi. „Acasă” tot „acasă” rămâne, oricât de fiu rătăcitor ai fi, oriunde ai rătăci, tot „acasă” te întorci să te redescoperi. Tot pe moment, mi-am adus aminte şi de cadrul de mai jos, pe care l-am luat la Muzeul Satului, din Sibiu. Era o căsuţă mică, dar nu ştiam cum să o pun în valoare. Doi paşi la stânga mi-au asigurat compoziţia cea mai bună. Am optat pentru varianta alb-negru, pentru a scoate în evidenţă atmosfera apăsătoare, a unui suflet apăsat de griji, dar, care este, în sfârşit, acasă. Acolo unde este „ACASĂ”.


Feb 5 2010

Fereastra bătrânilor

Anul 2007 este unul special pentru mine, deoarece am iniţiat prima întâlnire a forumului meu de suflet. Pe acest forum, am învăţat multe despre fotocompoziţie, despre mesajul pe care trebuie să îl transmită o imagine, despre tehnică foto, gen apertură sau prioritate de timp. Şi m-am împrietenit cu o mulţime de oameni, complet diferiţi ca profesie, dar cu aceeaşi pasiune, şi anume fotografia. Am mers împreună la Muzeul Satului de la Bujoreni, am tras foarte multe cadre, vreo 200, dar din acea ieşire, mie mi-a plăcut o singură imagine.

Am văzut această casă extraordinar de mică, dar cu o poveste aparte. Am pus aparatul (pe vremea aceea lucram cu un compact HP 945) în poziţie de declanşare şi am declanşat. O dată, de două ori, de cinci ori. Imaginile, în majoritatea lor, erau banale. Nu spuneau nimic. Până în momentul când am dus aparatul la ochi şi am privit prin vizorul digital al HP-ului meu. Parcă totul în jurul meu se vedea altfel. Reuşeam de această dată să compun altfel cadrul, în minte. Am schimbat punctul de staţie de două – trei ori până am observat reflexia din fereastră. Am recompus cadrul folosindu-mă de scândurile orizontale ca linii de fugă şi am declanşat. Iată ce a ieşit.