Dec 8 2010

Sunetul mării

De câte ori merg la mare, îmi place să stau tolănit pe plajă, indiferent de momentul zilei, şi să ascult fiecare val care se sparge de mal, marcând astfel, cu precizia unui ceasornic, trecerea timpului. Chiar de este răsărit, ori miezul torid al zilei sau în poate chiar în pragul serii, marea îmi spune cu fiecare val că timpul trece, se duce şi nu se mai întoarce. Şi cu toate acestea, mie îmi place să stau pe plajă, pe nisipul fin, şi să ascult marea într-o dulce stare de lene totală.

De aceea, am vrut să iau un val cu mine, să îl aduc acasă, iar ori de câte ori aveam să-l privesc să îmi răsune în minte sunetul mării. Aşa că am pus pe aparat teleobiectivul de 100-300 mm, am cadrat strâns, numai valul, am deschis diafragma pentru un câmp de profunzime îngust şi am declanşat. Diafragma deschisă a cauzat un timp foarte scurt de expunere, ceea ce a permis „îngheţarea” valului în forma din imagine, esenţa sunetului care îmi place atât de mult.

Despre sunetul mării


Noi 26 2010

Despre timp

Cascada Lotrişor. Am mers la această cascadă de vreo câteva ori, prima dată fiind mânat numai de dorinţa de a fotografia o cascadă. Tocmai îmi luasem primul SLR, un Canon EOS 3000N,  pe film, şi eram nerăbdător să pun în aplicare ceea ce citeam pe Agorafoto. Spre ruşinea mea, nu mai fusesem la cascadă, aşa că după vreo sute de metri de mers pe drum ferestier, mi-am lăsat maşina într-un refugiu şi am pornit pe jos. În curând, aveam să ajung la această cascadă şi, de pe drum, am terminat filmul din câteva mişcări. Rezulatele, însă, aveau să fie dezamăgitoare. De pe marginea drumului, aveam pretenţia să surprind cadrul anului, dar nu a fost aşa. Am postat o imagine pe Agorafoto şi am aşteptat reacţia ce nu avea să se lase prea mult aşteptată şi ce mi-a desfiinţat pur şi simplu cadrul. Cascada mea nu avea cap şi nu avea coadă, era un subiect aparte, abordat însă banal.

Am băgat la cap şi am revenit la cascadă după vreun an, cu aceste sfaturi în minte şi cu noul DSLR. Am coborât la baza cascadei, i-am dat ocol, căutând unghiul cel mai bun. Am declanşat de câteva ori şi totuşi nu eram mulţumit de rezultat. Vroiam ceva care să transmită un sentiment, o idee, ceva, dar tot nu reuşeam. Am zărit o bancă şi m-am aşezat să mai verific cadrele trase. Tot vizualizând cadrele, la un moment dat, m-am lăsat furat de zgomotul cascadei, privirea căzându-mi pe stândâncile peste care se prăvălea apa, mereu şi mereu. Şi gândul mi-a zburat involuntar la poezia recitată de Moţu Pittiş, pe unul dintre albumele live ale Păsării Colibri şi care sună cam aşa:

Batranii spun ca apa trece
Si spun ca pietrele raman,
Dar lucrul altfel se petrece
Pe vechiul nostru glob batran.
Ca piatra, orisicat de tare,
Se macina si trece stand,
Iar peste trista-i macinare
Doar apele raman curgand.

Acum aveam totul clar în minte. Vroiam să redau trecerea timpului peste stâncile care se bucură de prăvălirea necontenită a apei asupra lor. Am mers la baza cascadei din nou, am setat timpul de expunere la 1/12, cât îmi permitea să trag din mână şi să am efectul mătăsos al curgerii de apă, am cadrat cu căderea apei pornind din colţul stâng, mi-am ţinut respiraţia şi am declanşat. Rezultaul mi-a plăcut foarte mult şi de aceea l-am alăturat imaginilor din portofoliul meu.

Despre timp


Noi 18 2010

Regăsire

Fiecare avem perioade mai încărcate, cu zeci de probleme de rezolvat într-un timp cât mai scurt. Iar, în jur, numai pretenţii, „hai mai repede”, „îmi trebuie acum”, „trebuie”. Aşa că te apucă dintr-o dată un dor de ducă, într-un loc ferit, unde să fii singur, în doi, tu, de vorbă cu tine însuţi, ca să-ţi pui ordine în gânduri şi să dai la o parte ceaţa care te oboseşte din ce în ce mai tare.

Un astfel de sentiment am avut în urmă cu doi ani, când am plecat cu Bobiţă la o tură de fotografiat, „subit şi pe neaşteptate”.  Ne-am urcat în maşină şi am plecat pe dealurile de la Goranu, căutând o oază de linişte. Am intrat în pădure şi am început să declanşăm. La un moment dat, m-am întors şi am surprins lumina soarelui care intra în pădure, printre copaci, oferindu-mi cadrul pe care îl aveam în minte. Dar cum să fac să produc o mică urmă de ceaţă? Mi-am adus atunci aminte de un truc, spus de Cristi, şi anume să suflu peste obiectiv, aburindu-l astfel, şi să declanşez în momentul în care „ceaţa” îmi este pe plac. Cam aşa am făcut şi iată ce a ieşit!


Mai 9 2010

Lângă graniţă

Ce dor mi-era să mai scriu şi să mai postez o fotografie, departe de încleştarea zilelor de astăzi! Sunt vremuri foarte grele pentru fiecare dintre noi şi nu ştiu în ce măsură românii sunt conştienţi de gravitatea situaţiei în care ne aflăm cu toţii. Este inadmisibil ca un conducător, oricare ar fi el, să învrăjbească român împotriva român, cum se întâmplă în aceste zile cu situaţia bugetarilor, a pensionarilor şi a celor care lucrează în domeniul privat. Fiecare categorie îşi are dreptatea ei, iar cu un dram de înţelepciune, se poate trece peste orice greutăţi. Şi bugetarii îşi au riţi-pitzele lor care plimbă hârtii de la un etaj la altul, umblând mai mult pe sub birourile şefuţilor, aşa cum sunt şi bugetari, oameni de toată isprava, care ştiu că sunt acolo, pe postul respectiv, pentru a face treabă şi asta fac. Aşa sunt şi pensionari cu pensii grase, dar care urlă că nu au bani, privaţi care ţipă că nu au bani să-şi plătească taxele şi impozitele, dar ei se plimbă cu maşini scumpe şi se înconjoară cu riţi-piţele de rigoare.

Mi-am luat un răgaz pentru a mă ocupa de ceea ce îmi place şi îmi aduce linişte, anume fotografia. Am să reiau postările cu fotografii făcute mai demult şi povestea lor. Mă opresc astăzi la o fotografie făcută în primăvara timpurie a lui 2008, când ne întorceam de la o mânăstire aflată lângă oraş, într-o zonă deluroasă, cu multă vegetaţie. Drumul, unul de ţară, era plin de curbe „ac de păr”, prin pădurea care încă nu înfrunzise. Într-o astfel de curbă, am observat o cunstrucţie din lemn, înaltă, ce m-a dus cu gândul la zonele de graniţă, unde sunt acele construcţii înalte, folosite ca puncte de observaţie. Am oprit maşina, am coborât şi am văzut un drumeag ce ducea către această construcţie, ceea ce îmi oferea linia de fugă către subiectul cadrului meu. Am dus aparatul la ochi, am cadrat, însă nu eram mulţumit de ceea obţineam. Am schimbat punctul de staţie de câteva ori până am reuşit să dau aerul de „graniţă” întregului cadru.

Ce avea, însă, aşa spectaculos acea „graniţă” din cadrul meu? Faptul că mi-am trăit primii ani de viaţă în comunism şi am auzit atâtea întâmplări cu trecerea graniţei înot sau târâş prin mărăcini mi-a oferit această dimensiune a libertăţii pe care cei ce au avut curajul nebunesc să se furişeze pe graniţă şi-au câstigat-o. Şi nu puţine au fost cazurile când vigilenţa grănicerilor le-a adus fugarilor moartea. De aceea, momentul apropierii de punctul de observaţie era unul de tensiune maximă, când respiraţia sau bătăile inimii trebuiau stăpânite într-un mod absolut, deoarece ele făceau diferenţa între libertate şi moarte.