Dec 3 2010

Pogorâre

Am fost întotdeauna atras de lumea satului românesc. Nu ştiu, or fi de vină rădăcinile acelea nevăzute, deşi  nu mi-am prea multe vacanţe la bunicii mei de la ţară. Cu toate acestea, universul satului m-a fascinat dintotdeauna. Iar, în ultima perioadă, desele vizite la Muzeul Satului din Râmnicu Vâlcea, m-au adus într-o lume în care mi-aş fi dorit să trăiesc, departe de toate aşa zisele „avantaje” ale timpurilor moderne. Este un univers aparte plin de simboluri, pe care, oamenii simpli, cei cu smerenie, pot să le „citească cu ochii sufletului. Nu pot avea pretenţia de a mă ridica la puritatea lor, a oamenilor simpli, dar înţelepţi, de la ţară, dar, datorită fotografiei, am reuşit să mai ridic din vălul acela ceţos de pe ochi şi să „văd” în jurul meu.

Aşa mi s-a întâmplat, într-o zi de vară târzie, când, fiind în vizită la bunicii soţiei mele, am intrat în bucătăria de vară unde ardea mocnit focul, creând mult fum. Bucătărioara de vară nu avea tavan, fiind folosită şi pe post de afumătoare pentru bunătăţile culinare ce sunt preparate în preajma Crăciunului, iar soarele pătrundea în bucătărie creând nişte raze extraordinare. Am dus aparatul la ochi, am încadrat razele într-o diagonală, am declanşat şi am ieşit. Tot drumul de întoarcere m-am gândit la acel cadru, singurul pe care le-am făcut, încercând regretul de a nu avea şi alte cadre de rezervă. Dar, providenţa se pare că m-a ajutat, când am văzut cadrul pe calculator. Câteva mici corecţii, o mică decupare, virarea în alb negru şi încercarea de a găsi un titlu potrivit. Poate partea cea mai grea. Ştiu, mulţi fotografi nu pun titlu fotografiilor lor, lăsând totul în seama privitprului, însă eu prefer să îi induc ideea care m-a animat pe mine să declanşez. Dar, acum, era prea greu. Vroiam să exprim totul printr-un singur cuvânt şi care ar putea fi cuvântul acela? Tot providenţa m-a ajutat şi s-a coborât asupra mea, aducându-mi inspiraţia, la fel cum se coboară asupra tuturor celor care ştiu să o primească.

Pogorâre


Noi 21 2010

Hoinar prin Hermannstadt

Sibiul, cunoscut şi ca Hermannstadt, este un loc special pentru mine, iar ori de câte ori ajung în acest oraş îmi place să hoinăresc, să mă plimb fără ţintă şi să mă pierd pe străduţele înguste, dar pline de istorie. Această dragoste a fost declanşată la primul pas pe care l-am făcut în acest oraş, încă din timpul facultăţii. Trebuia să fac o prezentare a unui autor american şi, cum Biblioteca Americană se mutase din Bucureşti la Sibiu, a trebuit să fac naveta la Sibiu pentru a-mi aduna materialele necesare acestei prezentări. Pe acea vreme, oraşul era un dezastru, cu străzi pline de gropi şi aspect neîngrijit. Şi cu toate astea, tot m-am îndrăgostit de el.

După ani, când am revăzut Sibiul în noile haine, sentimentele mele faţă de el s-au amplificat, iar acum, ori de câte ori ajung în Sibiu, îmi place să îmi pun rucsacul foto în spinare şi să hoinăresc fără ţintă, încercând să surprind o fărâmă din farmecul acestui oraş.

Aşa am făcut şi în anul 2008, când pentru sesiunea foto din Sibiu, am ales să fotografiez pe film, un film alb/negru. Căutam unghiuri mai deosebite care să scoată în evidenţă parfumul medieval al oraşului şi arhitectura deosebită a clădirilor din Piaţa Mică. Eram în trecere pe sub Podul Minciunilor către Piaţa Mică, când, rezemat de zid am observat capacul canalului cu stema oraşului. Mi-am adus atunci aminte de o fotografie realizată de Horhhe, folosindu-se tot de un capac de canal ca element al prim planului pentru a da adâncime fotografiei. Am încadrat cu capacul în prim plan, folosindu-mă de linia sinuoasă a trotuarului pentru a „conduce” ochiul în imagine până la Turnul cu Ceas, subiectul imaginii mele. Am setat o diafragmă mai închisă pentru un câmp de profunzime mare şi am declanşat. Rezultatul mi-a plăcut, de fapt, ştiam că va fi o imagine bună, încă din momentul declanşării.

Această regulă, de a plasa un element în prim plan pentru a da profunzime unei imagini, este foarte des folosită în fotografia de peisaj. Pentru acest lucru, se practică plasarea unui bolovan, trunchi de copac ori orice alt element ajutător pentru defini astfel prim planul.

Parfum medieval


Mai 9 2010

Lângă graniţă

Ce dor mi-era să mai scriu şi să mai postez o fotografie, departe de încleştarea zilelor de astăzi! Sunt vremuri foarte grele pentru fiecare dintre noi şi nu ştiu în ce măsură românii sunt conştienţi de gravitatea situaţiei în care ne aflăm cu toţii. Este inadmisibil ca un conducător, oricare ar fi el, să învrăjbească român împotriva român, cum se întâmplă în aceste zile cu situaţia bugetarilor, a pensionarilor şi a celor care lucrează în domeniul privat. Fiecare categorie îşi are dreptatea ei, iar cu un dram de înţelepciune, se poate trece peste orice greutăţi. Şi bugetarii îşi au riţi-pitzele lor care plimbă hârtii de la un etaj la altul, umblând mai mult pe sub birourile şefuţilor, aşa cum sunt şi bugetari, oameni de toată isprava, care ştiu că sunt acolo, pe postul respectiv, pentru a face treabă şi asta fac. Aşa sunt şi pensionari cu pensii grase, dar care urlă că nu au bani, privaţi care ţipă că nu au bani să-şi plătească taxele şi impozitele, dar ei se plimbă cu maşini scumpe şi se înconjoară cu riţi-piţele de rigoare.

Mi-am luat un răgaz pentru a mă ocupa de ceea ce îmi place şi îmi aduce linişte, anume fotografia. Am să reiau postările cu fotografii făcute mai demult şi povestea lor. Mă opresc astăzi la o fotografie făcută în primăvara timpurie a lui 2008, când ne întorceam de la o mânăstire aflată lângă oraş, într-o zonă deluroasă, cu multă vegetaţie. Drumul, unul de ţară, era plin de curbe „ac de păr”, prin pădurea care încă nu înfrunzise. Într-o astfel de curbă, am observat o cunstrucţie din lemn, înaltă, ce m-a dus cu gândul la zonele de graniţă, unde sunt acele construcţii înalte, folosite ca puncte de observaţie. Am oprit maşina, am coborât şi am văzut un drumeag ce ducea către această construcţie, ceea ce îmi oferea linia de fugă către subiectul cadrului meu. Am dus aparatul la ochi, am cadrat, însă nu eram mulţumit de ceea obţineam. Am schimbat punctul de staţie de câteva ori până am reuşit să dau aerul de „graniţă” întregului cadru.

Ce avea, însă, aşa spectaculos acea „graniţă” din cadrul meu? Faptul că mi-am trăit primii ani de viaţă în comunism şi am auzit atâtea întâmplări cu trecerea graniţei înot sau târâş prin mărăcini mi-a oferit această dimensiune a libertăţii pe care cei ce au avut curajul nebunesc să se furişeze pe graniţă şi-au câstigat-o. Şi nu puţine au fost cazurile când vigilenţa grănicerilor le-a adus fugarilor moartea. De aceea, momentul apropierii de punctul de observaţie era unul de tensiune maximă, când respiraţia sau bătăile inimii trebuiau stăpânite într-un mod absolut, deoarece ele făceau diferenţa între libertate şi moarte.


Feb 12 2010

Cu sufletul greu, în sfârşit acasă!

Caniculă. Totul se topeşte în jur şi nicio şansă nu ai să scapi de potop. Poate doar seara…  Telefonul începe să zbârnâie. Nu mai poate nici el suna normal. Aud vocea lui Ioan Ciobotaru, unul dintre mentorii mei în ale fotografiei, alături de Cristian Chitaru şi Viorel Anghel, care mă invita să merg repede până la el acasă că avea o urgenţă cu mine. Şi POC închide telefonul. Îmi fac curaj să ies prin cuptorul de afară şi în 10 minute sun la uşa apartamentului de unde se auzea un fel de muzică. Îi spun un fel de muzică, pentrucă nu era o muzică obişnuită, era muzică „pour les connaisseurs”.  Intru în camera cu computerul, unde, surpriză: Cristian Chitaru, bucureşteanul-prahovean, era cufundat într-o carte cu coperţi deschise la culoare. Zicea ceva despre un anume, Tarkovsky. Mai citisem acest nume pe forum, însă nu înţelegeam ce anume prvocase o asemenea dispută între cei doi amici, încât să aibă nevoie să mă cheme pe mine, cel care abia desluşea tainele fotografiei să îi luminez. Dar, curând mi-am dat seama. Motivul adevărat al vizitei mele acolo era o vizionare Tarkovsky, ca să ştiu despre ce vorbesc atunci când deschid gura pe forum. Nu mai povestesc aici ce sentimente am putut să am văzând primele cadre ale Nostalghiei. Compoziţie perfectă, lumină perfectă, totul perfect. Divin de perfect. Au fost două ore incredibile.

Am ajuns acasă cu gândul la Tarkovsky, cu gândul la cartea pe care o citea Cristian Chitaru, „Viaţa ca un film”. Am răscolit internetul repede şi am văzut-o pe undeva pe la Iaşi. Am comandat-o şi în trei zile eram în posesia ei. Am început s-o citesc, s-o gândesc, s-o simt. Simboluri prin imagini, imagini pline de simboluri. Am reuşit să o citesc în câteva săptămâni. De fapt nu am citit-o. Am gândit-o. Am studiat-o. Am descoperit, în această carte, o mulţime de simboluri. Cel care m-a răscolit pe moment a fost simbolul casei şi despre ceea ce înseamnă „acasă”, oricât de ne-vilă ai avea, oricât de ne-tencuită ar fi. „Acasă” tot „acasă” rămâne, oricât de fiu rătăcitor ai fi, oriunde ai rătăci, tot „acasă” te întorci să te redescoperi. Tot pe moment, mi-am adus aminte şi de cadrul de mai jos, pe care l-am luat la Muzeul Satului, din Sibiu. Era o căsuţă mică, dar nu ştiam cum să o pun în valoare. Doi paşi la stânga mi-au asigurat compoziţia cea mai bună. Am optat pentru varianta alb-negru, pentru a scoate în evidenţă atmosfera apăsătoare, a unui suflet apăsat de griji, dar, care este, în sfârşit, acasă. Acolo unde este „ACASĂ”.