Are 16 ani şi se dă cu bicicleta. Îi place treaba asta foarte mult şi se vede că o face cu pasiune. Înainte de a-şi da drumul pe pantă, îşi calculează foarte bine riscul şi porneşte încrezător în forţele sale şi stăpân pe reflexe. Se dă cu bicicleta atât pe dealuri, dar şi prin oraş. El este Dany şi îl apreciez foarte mult, deoarece spre deosebire de foarte mulţi tineri de vârsta lui, nu are timp să se plictisească.
Nu ştiu dacă poate fi catalogat chiar un veritabil “Trash the Dress”, poate un “Trash the Dress” mai cuminţel, însă ca primă experienţă, eu sunt mulţumit. Sunt sigur că următoarele vor fi din ce în ce mai faine, aşa că vă invit să mai treceţi pe aici, din când în când…
Totul a început de aici. Un anunţ, un mail de răspuns, o discuţie via internet prin care am stabilit detaliile şi data. A fost simplu, dar şi cu emoţii pentru că urma să fie prima şedinţă de acest fel pentru mine şi una atipică în acelaşi timp. Am fost contactat de Ana-Maria, care mi-a spus că ar dori să participe la o şedinţă foto “Trash the Dress”, dar că ar dori să facă şedinţa pe care o propun, împreună cu prietenii ei şi ai soţului ei, încă 3 perechi. Deci 4 perechi de miri, asta da, provocare. Am stabilit data, le-am propus ca locaţie “Muzeul Satului” de la Bujoreni, am mers la muzeu şi am achitat taxa de fotografiere, am pus pe hârtie un mic scenariu al cadrelor, am apelat la Cristian Lăzărescu şi Cătălin Nimigeanu ca fotografi asistenţi şi am aşteptat ziua fixată pentru şedinţa foto.
Ziua Z. 
Am strâns recuzita, am îndesat blitzurile, stativele şi genţile cu obiective în portbagaj şi am plecat cu Cristi la muzeu pentru a aranja locaţiile unde aveam să fotografiem. Când aproape terminasem, au apărut de pe drum şi mirii, ei venind din Bucureşti pentru această şedinţă, toţi frumoşi, veseli şi dornici de pozat, legaţi de o frumoasă prietenie, dar şi de relaţii de rudenie. Naşii, Irina şi Mihai, şi ei proaspăt căsătoriţi (nu contează numărul de ani de căsnicie, se vedea din atitudine că erau ca în prima zi), cu două perechi de fini, Ana şi Florin, respectiv Andreea şi Marius şi bunii lor prieteni Loredana şi Florin. Le-am explicat pe scurt cadrele pe care le aveam în minte, le-am explicat că trebuie să fie naturali în faţa camerei şi să se distreze, să se simtă bine. Simţeam că rezervele pe care le avusesem la început cu privire la a lucra cu nişte persoane pe care le vedeam pentru prima dată se risipeau. S-a creat între noi acea “chimie”, acea legătură care îmi permitea să îmi pun ideile în aplicare, în mare parte datorită lor. Am lucrat incredibil de bine şi totul a mers parcă în favoarea noastră, a tuturor, atât fotografi, cât şi modele. Eu îmi pregăteam cadrele, cu toţi patru, iar în răstimpul în care mutam luminile şi făceam setările necesare, Cristian şi Cătălin se ocupau de ei, individual. S-au tras multe fotografii, s-au umplut carduri, s-a râs copios şi ne-am simţit foarte bine.
A fost o şedinţă reuşită, în cea mai mare parte datorită lor şi datorită prieteniei care îi leagă. Am văzut nişte oameni frumoşi, uniţi de acel sentiment din ce în ce mai rar întâlnit în lumea de astăzi. După şedinţa foto, am stat la o bere şi am vorbit pentru prima dată despre fiecare dintre noi, însă aveam sentimentul că ne cunoşteam de când lumea. A fost o zi extraordinară, în care am învăţat multe lucruri, dar, poate cel mai mult, m-a bucurat faptul că am cunoscut nişte oameni cu totul speciali şi sper să ne considere prietenii lor. Oricum, pentru noi vor rămâne pentru totdeauna speciali, fiind primii cu care am colaborat într-o şedinţă “trash the dress”. Şi prima dată nu se uită niciodată!
Vă mulţumesc Irina şi Mihai, Ana şi Florin, Andreea şi Marius, Loredana şi Florin pentru încrederea pe care ne-aţi acordat-o şi pentru ocazia de a vă cunoaşte. Vă mulţumesc şi vouă, Cristian şi Cătălin pentru că mi-aţi fost alături şi sper să repetăm ziua asta cât mai curând.
PS. În câteva zile vin şi fotografiile realizate atunci. Iar cele realizate de Cristian şi Cătălin le puteţi găsi pe blogurile lor personale.
De multe ori, arunci două căni de apă în filtrul de cafea, pui două pliculeţe de ceai în vasul cafetierei şi apeşi butonul. Poate de prea multe ori, eşti prea grăbit să te bucuri de aroma ceaiului care, deşi încarcerat într-un plic prea impersonal pentru greutatea importanţei sale, îşi face totuşi datoria gâdilându-ţi simţurile şi făcându-te să transpiri răceala rebelă, ascunsă parşiv în corpul tău. Aproape mereu îţi promiţi că data viitoare îţi vei găsi răgazul să bei un ceai, bucurându-te în tihnă de tot ceea ce îţi poate oferi Domnia Sa, Ceaiul.
Adus pe meleaguri europene în timpul expansiunii portugheze din secolul al XVII-lea, ceaiul a ajuns să fie declarat de englezi ca masă distinctă a zilei în preajma orei 5, un bun prilej de a fi servit în compania familiei ori a prietenilor apropiaţi, simplu sau cu lapte, verde sau negru. S-a împământenit o tradiţie care, din păcate, a început să fie uitată în zilele noastre.
Noroc cu micile oaze de linişte şi atmosferă specială, numite ceainării unde poţi servi un ceai aromat, lângă un croissant abia ieşit din cuptor, cu o carte în mână sau, de ce nu, în faţa laptopului, ori alături de prieteni şi un” joc de societate”. Am mers şi eu într-un astfel de loc, în urmă cu câteva săptămâni, bucurându-mă de aroma unui ceai de fructe cu gheaţă şi ospitalitatea unor gazde minunate. Am încercat să surprind în cele câteva imagini pe care le-am realizat atmosfera tihnită a ceainăriei “Chez Marie”, aflată pe Calea lui Traian, nr. 161, vis-a-vis de Policlinica cu Plată şi să vă conving să treceţi pe acolo. Un telefon prealabil pentru rezervări la 0740/048327 sau 0731/151609, ar fi primul pas să vă bucuraţi de o seară tihnită, savurând un ceai şi bucurându-vă de surprizele gazdelor. Şi ca să vă stârnesc un pic curiozitatea, numele complet al ceainăriei este “Chez Marie – ceai şi artă”.
