Copyright

… sau drepturi de autor.

Există o tendinţă din ce în ce mai mare ca unii posesori de aparat de fotografiat, de obicei DSLR, să îşi tragă un blog, tot de obicei pe o platformă gratuită, îşi pun numele pe fiecare poză (intenţionat nu am folosit noţiunea de fotografie) pentru a arăta prietenilor că s-au apucat de o nouă meserie: pozograf. Şi menţionează cu litere cât mai îngroşate, într-un loc cât mai vizibil, nota de copyright (chestia aia cu „fotografiile de pe acest site îmi aparţin şi este interzisă folosirea lor fără acordul meu”). Şi asta înainte de a citi câteva reguli elementare de încadrare pentru prima dată şi înainte de a înţelege primele noţiuni de compoziţie şi estetică vizuală. Mai adăugăm şi „fotoşopul” care îţi permite să prelucrezi portretele până la înaltul standard (acea piele ireală, asemănătoare plasticului) al piţipoancei sau al cocalarului din poză  şi gata: te poţi numi „Proffesionnal Fotographer” care invariabil asigură cele mai „profeşionăl servisiz of fotografii end dizain”. De ăştia nu ne mai legăm, că ei se vor cerne, mai devreme sau mai târziu. Când se vor plictisi sau nu va mai fi in „feşiăn” fotografia, se vor apuca de „tiuning” auto…

Pe de cealaltă parte, există şi categoria de gherţoi, care, dacă văd o imagine faină pe site-ul tău, o descarcă, o pun pe „ualpeipăr” şi nu simt nici cea mai mică urmă de remuşcare când îţi trântesc poza pe cine ştie ce pliant al propriei lor firme sau o aruncă pe vreun site jalnic. Acestor gherţoi trebuie să le explic acum ce înseamnă copyright-ul sau drepturile de autor.

Deci, dragi gherţoi, când vă place o imagine, trebuie să ştiţi că, în spatele ei, sunt poate ore de alergat pe coclauri din viul nopţii, de târât printre mărăcini, bătut kilometri prin noroaie după zile ploioase ori prin arşiţa necruţătoare a verii, filtre montate pe obiective ori chiar schimbat obiective pe cel mai cumplit ger şi aşa mai departe. Nu vă mai spun de costurile acestui hobby despre care consoarta oricărui fotograf veritabil vă va povesti cum primează achiziţia de obiective în detrimentul schimbării maşinii de spălat. La asta adăugându-se şi orele petrecute în faţa monitorului pentru post procesare, dar şi curentul electric consumat.

Lăsând acum gluma la o parte, deşi este o glumă amară, mă simt dator să vă împărtăşesc din propria-mi experienţă. Am avut ceva discuţii cu o companie pentru un set de fotografii, pentru care le-am făcut un preţ care să includă efortul meu, trambalarea echipamentului, timpul petrecut la postprocesare etc. Văzându-i pe reprezentanţii companiei neîncrezători şi convinşi de faptul că preţul cerut este unul exagerat, m-am oferit să le fac set de fotografii de probă, să îi conving că realizarea unei fotografii nu înseamnă numai apăsarea unui buton şi atât. Le-am dus fotografiile, au fost încântaţi, dar colaborarea nu s-a concretizat. Am trecut acest episod în capitolul discuţiilor neconcretizate, am şters acele imagini şi mi-am văzut de treabă. Însă, după o perioadă de timp, cu surprindere, găsesc o fotografie realizată atunci, surpriză!, pe un alt site. Fără să se  menţioneze cine a făcut fotografia, fără să mi se ceară acceptul, pur şi simplu pe principiul „Las’ bre, că merge şi aşa!”. Acum nu mai pot dovedi că imaginea este realizată de mine şi pot trece acest episod la capitolul experienţe de viaţă.

Autorul, respectiv cel care realizează o imagine, o face pentru a bucura sufletul celui care îi va privi fotografia. Şi este atât de uşor ca privitorul să bucure sufletul celui care a făcut fotografia, arătându-i respectul cuvenit. Nu trebuie mult, poate doar o întrebare de genul „Pot folosi imaginea ta în acest proiect?” Sigur, dacă imaginea realizată presupune un efort mare, echipament, recuzită, locaţie, figuraţie etc. se justifică şi un preţ, cuantificabil în măsura efortului depus de fotograf.

Cred că am cam lungit povestea, dar am vrut să clarific acest aspect al fotografiilor făcute de mine, mai ales acum, în urma episodului neplăcut povestit mai sus. Dacă vă place vreuna din fotografiile mele, dacă v-o doriţi în formă printată, nu ezitaţi să mă contactaţi şi sunt convins că vom ajunge la o înţelegere privind acea imagine.

În cazul în care doriţi să folosiţi vreuna din fotografiile realizate de mine, o simplă întrebare şi veţi putea primi imaginea la rezoluţie mare. Toate imaginile postate de mine pe internet sunt la rezoluţie mică, ceea ce nu permite folosirea lor în formă printată. Îmi aduc aminte chiar de o „păţanie” a unui consiliu judeţean, care a realizat o antologie judeţeană folosind fotografii „luate” de pe net, la rezoluţie mică. Ce a ieşit? O carte mare şi proastă, având paginile de mărimea unui format A4, cu imagini pixelate şi cu care nimeni nu a putut face nimic, girând astfel „sublimul” gest de a arunca astfel pe fereastră o grămadă de bani.

În încheiere, vă îndemn să nu ezitaţi să folosiţi pagina de contact, asigurând-vă că nu voi ezita nici eu să apelez la un avocat pentru aplicarea „Legii nr 8/1996, privind dreptul de autor si drepturile conexe„.

Se pare că gherţoii au început să şi-o şi fure. Un interesant material aici.