Sep 17 2012

Mai sunt și oameni normali, nu?

De ceva vreme, destul de demult, am un sentiment straniu de sufocare printre mitocani, parveniți, nesimțiți, ipocriți care îmi fac viața citadină de nesuportat și care mă determină să îmi pun întrebarea „oare eu oi fi anormalul?”.

Se pare că din când în când primesc răspunsul sub forma unor fapte „anormale” din punctul de vedere al majorității, dar care mă fac să cred că încă mai există oameni asemeni mie. Pe scurt, ieri, 15 septembrie 2012, m-am întâlnit cu un prieten pe care nu îl văzusem de ceva vreme, la Boromir Pan Cafe, din Zona Nord, de lângă biserica „Petru şi Pavel”. Am luat câte o cafea şi am discutat preţ de vreo oră şi ceva, fără să bag de seamă că, în foiala mea continuă pe scaun, portofelul mi-a alunecat din buzunarul de la spate, căzând lângă scaun. Nu aveam cine ştie ce comoară de bani în el, vreo 250 de ron, dar era burduşit cu actele personale şi cele ale maşinii. Am ajuns liniştit acasă, fără să bag de seamă că nu mai aveam portofelul, am servit şi masa şi eram în faţa televizorului, când am primit un telefon de la angajatele Boromir Pan Cafe, anunţându-mă că mi-au găsit portofelul şi m-au sunat aflându-mi numărul de telefon din cartea de vizită. M-am dus într-un suflet la cafenea, iar acolo am fost şi mai surprins auzindu-le pe doamne cerându-şi scuze că au îndrăznit să se uite în portofel, găsindu-mi cartea de vizită. Nu mai spun că suma pe care o aveam era intactă, nu mai spun că am rămas fără cuvintele necesare pentru a le mulţumi pentru gestul lor, poate mic pentru dânsele, dar extraordinar pentru mine. Gesturile mici îi fac pe oameni mari.

Cu siguranţă, nu am apucat să vă mulţumesc îndeajuns pentru gestul dumneavoastră, stimate doamne, dar o fac acum: MULŢUMESC DIN SUFLET!


Aug 9 2012

M-am sãturat

Citeam zilele trecute o chestie foarte misto, pe care am s-o reproduc aproximativ si cerandu-mi scuze fata de cel care a spus-o ca nu i-am retinut numele, dar este atat de actuala: cum sa ar putea romanii sa isi aleaga corect conducatorii cand isi lipesc mucii si gumele de mestecat sub scaunele de la teatre si filarmonici?

Din pacate, traiesc un sentiment acut de „manelizare, cocalizare si pitzipoancelizare” intensiva a societatii in care imi duc existenta. In plus, ma simt inconjurat tot mai mult de oameni ingusti la minte si fara pic de principii, injectati cu o foarte mare doza de ipocrizie, care stiu sa dea sfaturi cu pretentii de cugetari filozofice de pahar, dar care nu sunt dispusi sa faca acel minim necasar convietuirii in interiorul unei societati in care, pe langa drepturi, mai ai si responsabilitati. Sunt acei radicali in gandire care si-au asumat ca principiu de viata „nu esti cu noi, esti impotriva noastra”. Sunt acei handicapati sociali care au pus serios umarul in divizarea societatii acestei tari in doua tabere, cei pro si cei contra. Fara sa ii mai ia in calcul pe cei care sunt contra, dar nu pot fi pro, deoarece acel pro nu reprezinta alternativa pentru ei.

Este un sentiment amar care imi aduce gustul de fiere in cerul gurii si imi provoaca greata in fiecare zi si care ma impinge spre gesturi extreme, cum ar fi crima, nu in sensul propriu, ci mai mult figurat. Da, voi comite o crima si imi voi ucide constiinta sociala sau spiritul civic sau opinia cetateneasca sau cum ati vrea sa ii spuneti. Din acest moment, voi renunta sa imi mai pierd timpul in dezbateri cu tema politica, sa ma uit la stirile apocaliptice, care la o televiziune sunt prezentate intr-un fel, la cealalta in alt fel, dupa interesul patronatului, la formatorii agramati de opinie, dar care au pretentii de analisti politici ce isi ghideaza conduita dupa deontologia profesionala si care cad atat de des in penibil, precum un copil ce face primii pasii si cade mereu. Spre deosebire de copii, deontologii nu se mai ridica si raman, acolo jos in penibil. Voi renunta sa mai urmaresc vreun partid politic pentru care notiunea de doctrina este tabu sau vreo „personalitate” politica a carei cariera inseamna un lung sir de pupaturi in cur pentru contracte avantajoase ale „prietenilor” privati de succes abonati la contracte grase cu statul. Care stat este reprezentat de fapt de prostul care isi plateste impozitul, iar smecherul, ala cool, este ala care incaseaza banul prostului si pune cate cinci randuri de borduri in acelasi loc.

De astazi gata! Singura data cand imi voi exprima parerea cetateneasca va fi in cabina de vot. Si voi pune stampila pe toti acesti pupincuristi din buletinul de vot care imi cersesc votul pana in momentul in care un candidat va merita cu adevarat votul meu si va beneficia de el exclusiv.  Dar cu timpul, devin din ce in ce mai pretentios…


Apr 26 2012

HaHaFeRe…

Am citit deunăzi un articol despre „Asociaţia Artiştilor Fotografi din România” pe blogul domnului Dinu Lazăr, aici.  După domnul Mihai Moiceanu, iată că a părăsit barca AAFR-ului şi domnul Mircea Anghel, pe care am avut onoarea să îl cunosc la Râmnicu Vâlcea, la vernisajul expoziţiei domniei sale de la Cercul Militar. Vorbea pe atunci de renaşterea AAFR-ului, de dorinţa de a face parte dintr-o asociaţie care să reprezinte interesele fotografilor români şi în care fiecare să se simtă ca acasă, într-o mare familie ale cărei relaţii sunt bazate pe principiul „politically correct”. Din păcate, nu s-a întâmplat aşa. De ce?

Deoarece, AAFR-ul, precum majoritatea organizaţiilor şi instituţiilor româneşti, a rămas tributar principiului „pupă-n cur şi-o să ajungi departe” indiferent de valoarea pe care o ai. Aşa s-a ajuns în situaţia în care fotografi români, nemembri AAFR, nemedaliaţi şi netitluiţi (inovaţie lingvistică proprie, sic!) în ţară, câştigă premii pe bandă rulantă în competiţiile fotografice de afară. Un astfel de fotograf este chiar în Râmnicu Vâlcea, acest oraş micuţ de provincie unde se pare că nu se întâmplă nimic. Mentalităţi de genul „eu sunt organizaţia”, „hai să ne dăm nişte titluri, medalii şi diplome reciproc”, „hai să mai bifăm un eveniment pe nişte bani publici”, „hai să ţinem discursuri sforăitoare şi sugrumate de limbajul de lemn al epocii trecute, cu măreţe realizări” vor ţine pe loc AAFR-ul, ba mai mult, o să îl tragă în jos. Există, însă un paradox. Şi acela este că atâta timp cât sunt proşti care să cotizeze sau „fotografi” făcuţi la apelul de seară, cărora un titlu de AAFR-ist le gâdilă orgoliul şi prostia infinite, AAFR-ul va progresa/prospera. De fapt, nu va prospera AAFR-ul ca organizaţie şi nu va progresa calitativ cum ar trebui să fie.


Mar 19 2012

HOMEWORK hysteria

În numele cunoaşterii preatimpurii, în numele performanţei absurde din fragedă copilărie, în numele  obţinerii salariului de merit, în numele satisfacerii orgoliului de părinte, în numele lor, pentru ei şi în locul copiilor, să declanşăm „isteria temelor”.

 

homework hysteria

În jurul meu, văd tot mai des copii obosiţi cu cearcăne sub ochi, copii superficiali din cauza vitezei cu care trec prin materie, copii care nu mai au răbdare să te asculte şi care gândesc mecanic, copii care îşi vorbesc răstit unii altora, copii care atunci când li se permite să se joace o fac pe derulare rapidă înainte de parcă ar vrea să topească un secol într-o secundă, copii fără copilărie.