Iul 10 2010

Lacrima dimineţii

Acum, că lucrurile s-au mai liniştit, expoziţia „etno 3D” este pe simezele Muzeului Satului de la Bujoreni, varicela este aproape istorie, am găsit răgazul să mă mai ocup şi de fotografie. Zilele trecute, am reuşit chiar să smulg o oră de declanşări împreună cu fiul meu, pe o tarla de lângă oraş. A fost reconfortant.

Azi dimineaţă, făcând un pic de ordine prin calculator, am găsit  o imagine care îmi trezeşte amintiri frumoase, legate de Muzeul Satului şi de perioada când ieşeam la fotografiat cu zeci de reguli de compoziţie şi tehnici de fotografiere în minte, încercând să le aplic cât mai bine în practică. Am ieşit cu prietenul meu Bobiţă Cătuşanu, proaspăt posesor al unui DSLR Canon şi cu copiii, profitând de o dimineaţă frumoasă de primăvară.

Am fotografiat câteva portrete, iar la un moment dat am montat pe aparat teleobectivul de 100-300 mm, sperând să iau o imagine cu roua, la firul ierbii. Am dus zoom-ul către 300 de mm, am setat diafragma la 5,6 pentru un câmp de profunzime îngust, astfel încât să izolez un fir de iarbă cu o picătură de rouă de restul firelor de iarbă. Am dus aparatul la ochi şi mă chinuiam să fac focusul pe picătura de rouă, dar nu reuşeam. Autofocusul intra automat în funcţiune şi îmi dădea peste cap compoziţia. Am optat atunci pentru focusul manual, fiind pentru prima dată când mă luptam să fac clarul manual. Când m-am convins că picătura era în focus, am declanşat. Deşi diafragma era deschisă la maxim, cantitatea de lumină îmi dădea un timp de expunere destul de lung pentru a sta nemişcat cu un teleobiectiv ataşat la aparat. Am crescut sensibilitatea la ISO 200, apoi la ISO 400, mi-am ţinut respiraţia şi am declanşat. Aşa am obţinut imaginea pe care o aveam în minte.

Vroiam să fie o imagine simplă, dar care să scoată în evidenţă frumuseţea lucrurilor mărunte, din lumea de jos, prea puţin observată de oamenii grăbiţi. Citisem de curând un principiu foarte important în fotografie, potrivit căruia „mai puţin însemnă mai mult” (less is more), iar această fotografie venea să confirme acest principiu.


P.S. Iată-mă în momentul declanşării finale când am reuşit să iau cadrul de mai sus.


Mar 11 2010

Dialog hibernal

O iarnă frumoasă, acum doi ani. Bunul meu prieten constănţean, Cristian Mereuţă, era în vizită pe la Vâlcea, fiind găzduit de „sfătuitorul” nostru într-ale fotografiei, Ioan Ciobotaru. Într-o zi de un cenuşiu depresiv, reflectat  de blocurile triste şi accentuat de trotuarele lipsite de zăpadă, am hotărât să pornim tustrei la o tură de fotografiat pe lângă oraş.  Ştiţi dară cum sunt constănţenii, ar da marea să vadă o bucată de stâncă, aşa cum şi noi dăm stânca pe marea lor. Ne-am urcat în maşină şi am pornit spre Valea Cheii, pe lângă Olăneşti. De cum am lăsat satul în urmă, zăpada a început să ne încânte ochiul, ştergând cenuşiul oraşului. Am mers cu maşina atât cât ne-au permis cauciucurile de vară cu care eram dotat. Am găsit un refugiu pentru a lăsa maşina cât mai ferită de mastodonţii care coborau din munte cu cadavre ale copacilor tăiaţi de câteva zile şi am coborât lângă râu. Am tras câteva cadre de probă, dar nu se lega mai nimic.

Deodată, muza, care probabil stătea undeva retrasă şi mustăcea, m-a tras de mânecă şi mi-a şoptit să îmi iau rucsacul cu filtre şi trepiedul din portbagaj, fiindcă sigur se va lega ceva. Ascultător, mi-am adus echipamentul lângă râu, încercând să fac mai multe lucruri în acelaşi timp. Să întind şi trepiedul, să am grijă şi de husă să nu cadă. Iar inevitabilul s-a produs. Husa a căzut în zăpadă. M-am aplecat şi am ridicat-o, dar exact în acel moment am văzut un bolovan, dialogând parcă cu o rămurică de-a dreptul îngheţată. Şi această scenă se desfăşura în mijlocul râului care îşi vedea liniştit de drum, printre alţi bolovani şi alte crengi îngheţate.

Era cazul pentru o expunere lungă, pentru a scoate în evidenţă această scenă. Pentru aceasta, era nevoie de un filtru de densitate neutră (Neutral Density, factor 8x), folosit pentru a mai absorbi din lumina de afară, diafragmă cât mai închisă pentru a lungi timpul de expunere şi, desigur, trepied. Am montat aparatul, am înfiletat filtrul ND, tremurând din toate încheieturile (senzaţia de frig este întotdeauna amplificată iarna de curenţii de pe râu), am setat diafragma la f22 şi am văzut că timpul de expunere ajunge pe la 20 de secunde şi am declanşat. Ceea ce a ieşit se poate vedea mai jos. Nu a fost nevoie să fac prea multe prelucrări, doar un mic crop şi câteva corecţii de culoare.

La întoarcere, ne-am oprit la dl. Ciobotaru pentru o ţuică fiartă care ne-a scos tot frigul din oase, fiind făcută magistral de doamna Sanda. A fost cu mult mai bună decât cea de la cârciuma unde fusesem cu o zi înainte şi unde lăsasem o căruţă de bani. A fost o zi excelentă, în care am testat şi filtrul ND, atât de mult aşteptat şi de mine, dar şi de Cristi, şi care era cât pe ce să ajungă la Constanţa.