Noi 26 2010

Despre timp

Cascada Lotrişor. Am mers la această cascadă de vreo câteva ori, prima dată fiind mânat numai de dorinţa de a fotografia o cascadă. Tocmai îmi luasem primul SLR, un Canon EOS 3000N,  pe film, şi eram nerăbdător să pun în aplicare ceea ce citeam pe Agorafoto. Spre ruşinea mea, nu mai fusesem la cascadă, aşa că după vreo sute de metri de mers pe drum ferestier, mi-am lăsat maşina într-un refugiu şi am pornit pe jos. În curând, aveam să ajung la această cascadă şi, de pe drum, am terminat filmul din câteva mişcări. Rezulatele, însă, aveau să fie dezamăgitoare. De pe marginea drumului, aveam pretenţia să surprind cadrul anului, dar nu a fost aşa. Am postat o imagine pe Agorafoto şi am aşteptat reacţia ce nu avea să se lase prea mult aşteptată şi ce mi-a desfiinţat pur şi simplu cadrul. Cascada mea nu avea cap şi nu avea coadă, era un subiect aparte, abordat însă banal.

Am băgat la cap şi am revenit la cascadă după vreun an, cu aceste sfaturi în minte şi cu noul DSLR. Am coborât la baza cascadei, i-am dat ocol, căutând unghiul cel mai bun. Am declanşat de câteva ori şi totuşi nu eram mulţumit de rezultat. Vroiam ceva care să transmită un sentiment, o idee, ceva, dar tot nu reuşeam. Am zărit o bancă şi m-am aşezat să mai verific cadrele trase. Tot vizualizând cadrele, la un moment dat, m-am lăsat furat de zgomotul cascadei, privirea căzându-mi pe stândâncile peste care se prăvălea apa, mereu şi mereu. Şi gândul mi-a zburat involuntar la poezia recitată de Moţu Pittiş, pe unul dintre albumele live ale Păsării Colibri şi care sună cam aşa:

Batranii spun ca apa trece
Si spun ca pietrele raman,
Dar lucrul altfel se petrece
Pe vechiul nostru glob batran.
Ca piatra, orisicat de tare,
Se macina si trece stand,
Iar peste trista-i macinare
Doar apele raman curgand.

Acum aveam totul clar în minte. Vroiam să redau trecerea timpului peste stâncile care se bucură de prăvălirea necontenită a apei asupra lor. Am mers la baza cascadei din nou, am setat timpul de expunere la 1/12, cât îmi permitea să trag din mână şi să am efectul mătăsos al curgerii de apă, am cadrat cu căderea apei pornind din colţul stâng, mi-am ţinut respiraţia şi am declanşat. Rezultaul mi-a plăcut foarte mult şi de aceea l-am alăturat imaginilor din portofoliul meu.

Despre timp


Noi 21 2010

Hoinar prin Hermannstadt

Sibiul, cunoscut şi ca Hermannstadt, este un loc special pentru mine, iar ori de câte ori ajung în acest oraş îmi place să hoinăresc, să mă plimb fără ţintă şi să mă pierd pe străduţele înguste, dar pline de istorie. Această dragoste a fost declanşată la primul pas pe care l-am făcut în acest oraş, încă din timpul facultăţii. Trebuia să fac o prezentare a unui autor american şi, cum Biblioteca Americană se mutase din Bucureşti la Sibiu, a trebuit să fac naveta la Sibiu pentru a-mi aduna materialele necesare acestei prezentări. Pe acea vreme, oraşul era un dezastru, cu străzi pline de gropi şi aspect neîngrijit. Şi cu toate astea, tot m-am îndrăgostit de el.

După ani, când am revăzut Sibiul în noile haine, sentimentele mele faţă de el s-au amplificat, iar acum, ori de câte ori ajung în Sibiu, îmi place să îmi pun rucsacul foto în spinare şi să hoinăresc fără ţintă, încercând să surprind o fărâmă din farmecul acestui oraş.

Aşa am făcut şi în anul 2008, când pentru sesiunea foto din Sibiu, am ales să fotografiez pe film, un film alb/negru. Căutam unghiuri mai deosebite care să scoată în evidenţă parfumul medieval al oraşului şi arhitectura deosebită a clădirilor din Piaţa Mică. Eram în trecere pe sub Podul Minciunilor către Piaţa Mică, când, rezemat de zid am observat capacul canalului cu stema oraşului. Mi-am adus atunci aminte de o fotografie realizată de Horhhe, folosindu-se tot de un capac de canal ca element al prim planului pentru a da adâncime fotografiei. Am încadrat cu capacul în prim plan, folosindu-mă de linia sinuoasă a trotuarului pentru a „conduce” ochiul în imagine până la Turnul cu Ceas, subiectul imaginii mele. Am setat o diafragmă mai închisă pentru un câmp de profunzime mare şi am declanşat. Rezultatul mi-a plăcut, de fapt, ştiam că va fi o imagine bună, încă din momentul declanşării.

Această regulă, de a plasa un element în prim plan pentru a da profunzime unei imagini, este foarte des folosită în fotografia de peisaj. Pentru acest lucru, se practică plasarea unui bolovan, trunchi de copac ori orice alt element ajutător pentru defini astfel prim planul.

Parfum medieval


Mar 17 2010

Între noapte şi zi

Eram acum vreo doi ani prin Braşov, împreună cu familia într-o mică vacanţă şi îmi doream să pun aparatul la ochi şi să fac cât mai multe cadre bune, poate chiar fotografii. Puneam aparatul la ochi şi mă gândeam „Oare să declanşez?” Dar renunţam de fiecare dată, fiindcă nu îmi plăcea cum reuşeam să compun cadrul. Îmi veneau în minte toate regulile pe care le citisem pe internet. Şi mai era obsesia „cadrului care nu spune nimic, poza banală”.  La un moment dat, începusem chiar să mă enervez. Nu aveam timpul necesar să gândesc cadrul, compoziţia, respectând toate regulile pe care le citisem. Ai mei trăgeau de mine să mergem, eu vroiam să declanşez.

Eram gata să pun aparatul în geantă şi să spun gata, renunţ, nu sunt în stare să fac fotografie şi gata. Dar, tocmai atunci, am văzut nişte felinare care formau o diagonală foarte faină. Şi mai erau şi trei pornite, iar celelalte erau oprite. Am cadrat atunci, facând focusul pe primul felinar. Am reglat repede diafragma cât mai deschisă pentru un câmp de profunzime mic şi am declanşat. Acasă nu a mai fost nevoie să fac prea multe corecţii, numai să pun titlul, pe care îl aveam deja în minte din momentul declanşării.

Atunci mi-am dat seama că aplicarea tuturor regulilor pe care le citisem cerea doar extrem de multe declanşări, adică experienţă. Când ieşi la fotografiat, du aparatul la ochi, vizualizează cadrul şi gândeşte-te dacă merită să declanşezi. Dacă nu, opreşte-te! Autocenzurează-te!


Feb 10 2010

În vizită, pe uliţa copilăriei

Muzeul Satului din Bujoreni este un loc de care mă leagă multe amintiri, atât personale cât şi din punct de vedere al fotografiei. Aici am reuşit primele imagini, privind „fotografic” prin vizorul aparatului.  Acestea au fost primele mele fotografii conştiente, la fel cum fiecare dintre noi are primele amintiri conştiente.

Mergând pe uliţele din muzeu, am văzut la un moment dat acest drum. Aveam aparatul pe film, deci puteam spune că eram deja la nivelul superior, cel al SLR-ULUI (Single Lens Reflex). Am dus aparatul la ochi, încercând să compun cadrul cât mai bine. Am căutat să sprijin colţul cadrului pe marginea drumului şi să îi dau profunzime, lasând drumul să „conducă” ochiul prin sat. Am apăsat declanşatorul, jumătate de tură, cât să focalizez, dar mi-am dat seama că diafragma era prea deschisă. De fapt, m-a atenţionat aparatul. Eu vroiam un câmp de profunzime mare, aşa că trebuia aleasă o diafragmă închisă. Am setat diafragma la f11 şi am declanşat. După ce am adus filmul de la developat şi scanat şi l-am vizualizat pe computer, mi-am dat seama că imaginea era supraexpusă. Aşa că am deschis Photoshop-ul pentru mici corecţii, în special Highlights, doar pentru asta este şi Photoshop-ul.