Noi 18 2010

Regăsire

Fiecare avem perioade mai încărcate, cu zeci de probleme de rezolvat într-un timp cât mai scurt. Iar, în jur, numai pretenţii, „hai mai repede”, „îmi trebuie acum”, „trebuie”. Aşa că te apucă dintr-o dată un dor de ducă, într-un loc ferit, unde să fii singur, în doi, tu, de vorbă cu tine însuţi, ca să-ţi pui ordine în gânduri şi să dai la o parte ceaţa care te oboseşte din ce în ce mai tare.

Un astfel de sentiment am avut în urmă cu doi ani, când am plecat cu Bobiţă la o tură de fotografiat, „subit şi pe neaşteptate”.  Ne-am urcat în maşină şi am plecat pe dealurile de la Goranu, căutând o oază de linişte. Am intrat în pădure şi am început să declanşăm. La un moment dat, m-am întors şi am surprins lumina soarelui care intra în pădure, printre copaci, oferindu-mi cadrul pe care îl aveam în minte. Dar cum să fac să produc o mică urmă de ceaţă? Mi-am adus atunci aminte de un truc, spus de Cristi, şi anume să suflu peste obiectiv, aburindu-l astfel, şi să declanşez în momentul în care „ceaţa” îmi este pe plac. Cam aşa am făcut şi iată ce a ieşit!


Iul 10 2010

Lacrima dimineţii

Acum, că lucrurile s-au mai liniştit, expoziţia „etno 3D” este pe simezele Muzeului Satului de la Bujoreni, varicela este aproape istorie, am găsit răgazul să mă mai ocup şi de fotografie. Zilele trecute, am reuşit chiar să smulg o oră de declanşări împreună cu fiul meu, pe o tarla de lângă oraş. A fost reconfortant.

Azi dimineaţă, făcând un pic de ordine prin calculator, am găsit  o imagine care îmi trezeşte amintiri frumoase, legate de Muzeul Satului şi de perioada când ieşeam la fotografiat cu zeci de reguli de compoziţie şi tehnici de fotografiere în minte, încercând să le aplic cât mai bine în practică. Am ieşit cu prietenul meu Bobiţă Cătuşanu, proaspăt posesor al unui DSLR Canon şi cu copiii, profitând de o dimineaţă frumoasă de primăvară.

Am fotografiat câteva portrete, iar la un moment dat am montat pe aparat teleobectivul de 100-300 mm, sperând să iau o imagine cu roua, la firul ierbii. Am dus zoom-ul către 300 de mm, am setat diafragma la 5,6 pentru un câmp de profunzime îngust, astfel încât să izolez un fir de iarbă cu o picătură de rouă de restul firelor de iarbă. Am dus aparatul la ochi şi mă chinuiam să fac focusul pe picătura de rouă, dar nu reuşeam. Autofocusul intra automat în funcţiune şi îmi dădea peste cap compoziţia. Am optat atunci pentru focusul manual, fiind pentru prima dată când mă luptam să fac clarul manual. Când m-am convins că picătura era în focus, am declanşat. Deşi diafragma era deschisă la maxim, cantitatea de lumină îmi dădea un timp de expunere destul de lung pentru a sta nemişcat cu un teleobiectiv ataşat la aparat. Am crescut sensibilitatea la ISO 200, apoi la ISO 400, mi-am ţinut respiraţia şi am declanşat. Aşa am obţinut imaginea pe care o aveam în minte.

Vroiam să fie o imagine simplă, dar care să scoată în evidenţă frumuseţea lucrurilor mărunte, din lumea de jos, prea puţin observată de oamenii grăbiţi. Citisem de curând un principiu foarte important în fotografie, potrivit căruia „mai puţin însemnă mai mult” (less is more), iar această fotografie venea să confirme acest principiu.


P.S. Iată-mă în momentul declanşării finale când am reuşit să iau cadrul de mai sus.