EUGEN BELIVAC

Fiecare avem perioade mai încărcate, cu zeci de probleme de rezolvat într-un timp cât mai scurt. Iar, în jur, numai pretenţii, “hai mai repede”, “îmi trebuie acum”, “trebuie”. Aşa că te apucă dintr-o dată un dor de ducă, într-un loc ferit, unde să fii singur, în doi, tu, de vorbă cu tine însuţi, ca să-ţi pui ordine în gânduri şi să dai la o parte ceaţa care te oboseşte din ce în ce mai tare.

Un astfel de sentiment am avut în urmă cu doi ani, când am plecat cu Bobiţă la o tură de fotografiat, “subit şi pe neaşteptate”.  Ne-am urcat în maşină şi am plecat pe dealurile de la Goranu, căutând o oază de linişte. Am intrat în pădure şi am început să declanşăm. La un moment dat, m-am întors şi am surprins lumina soarelui care intra în pădure, printre copaci, oferindu-mi cadrul pe care îl aveam în minte. Dar cum să fac să produc o mică urmă de ceaţă? Mi-am adus atunci aminte de un truc, spus de Cristi, şi anume să suflu peste obiectiv, aburindu-l astfel, şi să declanşez în momentul în care “ceaţa” îmi este pe plac. Cam aşa am făcut şi iată ce a ieşit!

Ce dor mi-era să mai scriu şi să mai postez o fotografie, departe de încleştarea zilelor de astăzi! Sunt vremuri foarte grele pentru fiecare dintre noi şi nu ştiu în ce măsură românii sunt conştienţi de gravitatea situaţiei în care ne aflăm cu toţii. Este inadmisibil ca un conducător, oricare ar fi el, să învrăjbească român împotriva român, cum se întâmplă în aceste zile cu situaţia bugetarilor, a pensionarilor şi a celor care lucrează în domeniul privat. Fiecare categorie îşi are dreptatea ei, iar cu un dram de înţelepciune, se poate trece peste orice greutăţi. Şi bugetarii îşi au riţi-pitzele lor care plimbă hârtii de la un etaj la altul, umblând mai mult pe sub birourile şefuţilor, aşa cum sunt şi bugetari, oameni de toată isprava, care ştiu că sunt acolo, pe postul respectiv, pentru a face treabă şi asta fac. Aşa sunt şi pensionari cu pensii grase, dar care urlă că nu au bani, privaţi care ţipă că nu au bani să-şi plătească taxele şi impozitele, dar ei se plimbă cu maşini scumpe şi se înconjoară cu riţi-piţele de rigoare.

Mi-am luat un răgaz pentru a mă ocupa de ceea ce îmi place şi îmi aduce linişte, anume fotografia. Am să reiau postările cu fotografii făcute mai demult şi povestea lor. Mă opresc astăzi la o fotografie făcută în primăvara timpurie a lui 2008, când ne întorceam de la o mânăstire aflată lângă oraş, într-o zonă deluroasă, cu multă vegetaţie. Drumul, unul de ţară, era plin de curbe “ac de păr”, prin pădurea care încă nu înfrunzise. Într-o astfel de curbă, am observat o cunstrucţie din lemn, înaltă, ce m-a dus cu gândul la zonele de graniţă, unde sunt acele construcţii înalte, folosite ca puncte de observaţie. Am oprit maşina, am coborât şi am văzut un drumeag ce ducea către această construcţie, ceea ce îmi oferea linia de fugă către subiectul cadrului meu. Am dus aparatul la ochi, am cadrat, însă nu eram mulţumit de ceea obţineam. Am schimbat punctul de staţie de câteva ori până am reuşit să dau aerul de “graniţă” întregului cadru.

Ce avea, însă, aşa spectaculos acea “graniţă” din cadrul meu? Faptul că mi-am trăit primii ani de viaţă în comunism şi am auzit atâtea întâmplări cu trecerea graniţei înot sau târâş prin mărăcini mi-a oferit această dimensiune a libertăţii pe care cei ce au avut curajul nebunesc să se furişeze pe graniţă şi-au câstigat-o. Şi nu puţine au fost cazurile când vigilenţa grănicerilor le-a adus fugarilor moartea. De aceea, momentul apropierii de punctul de observaţie era unul de tensiune maximă, când respiraţia sau bătăile inimii trebuiau stăpânite într-un mod absolut, deoarece ele făceau diferenţa între libertate şi moarte.

Eram acum vreo doi ani prin Braşov, împreună cu familia într-o mică vacanţă şi îmi doream să pun aparatul la ochi şi să fac cât mai multe cadre bune, poate chiar fotografii. Puneam aparatul la ochi şi mă gândeam “Oare să declanşez?” Dar renunţam de fiecare dată, fiindcă nu îmi plăcea cum reuşeam să compun cadrul. Îmi veneau în minte toate regulile pe care le citisem pe internet. Şi mai era obsesia “cadrului care nu spune nimic, poza banală”.  La un moment dat, începusem chiar să mă enervez. Nu aveam timpul necesar să gândesc cadrul, compoziţia, respectând toate regulile pe care le citisem. Ai mei trăgeau de mine să mergem, eu vroiam să declanşez.

Eram gata să pun aparatul în geantă şi să spun gata, renunţ, nu sunt în stare să fac fotografie şi gata. Dar, tocmai atunci, am văzut nişte felinare care formau o diagonală foarte faină. Şi mai erau şi trei pornite, iar celelalte erau oprite. Am cadrat atunci, facând focusul pe primul felinar. Am reglat repede diafragma cât mai deschisă pentru un câmp de profunzime mic şi am declanşat. Acasă nu a mai fost nevoie să fac prea multe corecţii, numai să pun titlul, pe care îl aveam deja în minte din momentul declanşării.

Atunci mi-am dat seama că aplicarea tuturor regulilor pe care le citisem cerea doar extrem de multe declanşări, adică experienţă. Când ieşi la fotografiat, du aparatul la ochi, vizualizează cadrul şi gândeşte-te dacă merită să declanşezi. Dacă nu, opreşte-te! Autocenzurează-te!

Caniculă. Totul se topeşte în jur şi nicio şansă nu ai să scapi de potop. Poate doar seara…  Telefonul începe să zbârnâie. Nu mai poate nici el suna normal. Aud vocea lui Ioan Ciobotaru, unul dintre mentorii mei în ale fotografiei, alături de Cristian Chitaru şi Viorel Anghel, care mă invita să merg repede până la el acasă că avea o urgenţă cu mine. Şi POC închide telefonul. Îmi fac curaj să ies prin cuptorul de afară şi în 10 minute sun la uşa apartamentului de unde se auzea un fel de muzică. Îi spun un fel de muzică, pentrucă nu era o muzică obişnuită, era muzică “pour les connaisseurs”.  Intru în camera cu computerul, unde, surpriză: Cristian Chitaru, bucureşteanul-prahovean, era cufundat într-o carte cu coperţi deschise la culoare. Zicea ceva despre un anume, Tarkovsky. Mai citisem acest nume pe forum, însă nu înţelegeam ce anume prvocase o asemenea dispută între cei doi amici, încât să aibă nevoie să mă cheme pe mine, cel care abia desluşea tainele fotografiei să îi luminez. Dar, curând mi-am dat seama. Motivul adevărat al vizitei mele acolo era o vizionare Tarkovsky, ca să ştiu despre ce vorbesc atunci când deschid gura pe forum. Nu mai povestesc aici ce sentimente am putut să am văzând primele cadre ale Nostalghiei. Compoziţie perfectă, lumină perfectă, totul perfect. Divin de perfect. Au fost două ore incredibile.

Am ajuns acasă cu gândul la Tarkovsky, cu gândul la cartea pe care o citea Cristian Chitaru, “Viaţa ca un film”. Am răscolit internetul repede şi am văzut-o pe undeva pe la Iaşi. Am comandat-o şi în trei zile eram în posesia ei. Am început s-o citesc, s-o gândesc, s-o simt. Simboluri prin imagini, imagini pline de simboluri. Am reuşit să o citesc în câteva săptămâni. De fapt nu am citit-o. Am gândit-o. Am studiat-o. Am descoperit, în această carte, o mulţime de simboluri. Cel care m-a răscolit pe moment a fost simbolul casei şi despre ceea ce înseamnă “acasă”, oricât de ne-vilă ai avea, oricât de ne-tencuită ar fi. “Acasă” tot “acasă” rămâne, oricât de fiu rătăcitor ai fi, oriunde ai rătăci, tot “acasă” te întorci să te redescoperi. Tot pe moment, mi-am adus aminte şi de cadrul de mai jos, pe care l-am luat la Muzeul Satului, din Sibiu. Era o căsuţă mică, dar nu ştiam cum să o pun în valoare. Doi paşi la stânga mi-au asigurat compoziţia cea mai bună. Am optat pentru varianta alb-negru, pentru a scoate în evidenţă atmosfera apăsătoare, a unui suflet apăsat de griji, dar, care este, în sfârşit, acasă. Acolo unde este “ACASĂ”.