Iun 4 2013

Workshop de inițiere în fotografie

Iti place fotografia, dar inca nu stii ce inseamna diafragma, timp de expunere si alte chestiuni de genul?

 

Iti propun un workshop de o zi, in care iti voi prezenta principiile de baza ale fotografiei, iti voi explica despre apertura, timpi de expunere si chestia aia „cool” numita ISO, vom merge si prin oras la o pozareala ca sa aplici ce ai invatat, iar la sfarsit vom incheia ziua cu o vizionare a ceea ce am facut fiecare dintre noi.

 

Programul va fi in doua parti: ne vedem la sediul meu, din Ramnicu Valcea, strada Cerna, nr. 18, in spatele cofetariei Trenuletul, la ora 9.00. Va voi prezenta elementele teoretice pe care le-am structurat intr-un suport de curs ce va va parveni la sfarsitul zilei, vom diseca un aparat foto si niste obiective, va voi prezenta cateva tehnici de fotografiere, cu exemple de imagini din portofoliul personal, iar la ora 13.00 vom lua o pauza de masa.

 

Dupa aceasta pauza, la ora 14.00, ne vom revedea in aceeasi locatie si vom pleca la o tura foto unde vom pune in practica ce am discutat din punct de vedere teoretic.

 

Nu va fi un singur workshop. In functie de solicitari, voi programa mai multe workshopuri pe intinsul lunii iulie, in functie atat de programul meu, cat si de programul vostru. Pentru a avea rezultate optime, la un workshop nu vor fi mai mult de 5 participanti o data. Pentru a participa la acest workshop, este obligatoriu sa aveti un aparat de fotografiat, de preferinta DSLR, iar optional, un trepied pentru tura foto din cea de-a doua parte. Pretul per persoana este de 150 RON, achitabili la inceputul workshopului.

 

Pentru alte detalii si programari, nu ezitati sa ma contactati la telefon 0722 238315.

 

afis-workshop


Iul 3 2011

Eşti tare, domnule Funeriu. Oare?

Azi a fost o zi de pomină, pe la toate televiziunile, mai ales cele de ştiri. Breaking-news-uri, dezbateri, interviuri, ştiri despre rahatul care se ştia de multă vreme, însă care era ascuns sistematic sub preş, în dulcele stil românesc. Iată, însă că a venit şi ziua în care s-a spus şi s-a demonstrat că educaţia românească este praf şi pulbere. Iar faptul că ministrul învăţământului, atât de hulit în ultima vreme, a fost cel care a determinat această stare de lucruri este un punct forte pentru domnia sa. Aşa o fi?

Dar, pentru că există şi un dar cât cerul de mare, vin acum cu o nelămurire sau mai bine spus un scenariu, că deh, tot românul suferă de „scenarită”. Mai deunăzi spunea onor toarşu’ preşedinte al ţării că, citez, „şcoala românească scoate numai tâmpiţi”, am încheiat citatul. Şi, astfel, a primit ministrul ordin să demonstreze că a avut omu’ dreptate, că şcoala românească chiar scoate tâmpiţi şi astfel se justifică tăierile salariale ale profesorilor. În acest caz, onor domnul preşedinte are dreptate, iar ministrul nostru de învăţământ e o cârpă, o marionetă idioată în mâinile aceluiaşi atotputernic conducător priceput în toate.

Sau, poate, chiar domnul ministru a vrut să îşi asume o reformă adevărată în sistemul de învăţământ şi a început prin a oferi un examen de bacalaureat corect, montând acele camere video în sălile de examen. Acest lucru a determinat constrângerea supraveghetorilor să nu mai închidă ochii la fraudele care se întâmplă prin şcoli, la tot pasul, în perioada bacalaureatului. Sunt sigur că voi fi acuzat că sunt partizanul domnului ministru, însă perioada următoare va demonstra dacă domnul ministru are sânge în instalaţie şi „cojones” ca să ia măsurile care se impun. Şi să mă aibă ca partizan. Dar care ar fi astea? Aprobările pentru manuale să nu mai fie date pe ochi frumoşi şi grosimea plicului, profesorii să nu mai aibă voie prin lege să facă meditaţii sau after-school-uri cu elevii pe care îi au la clasă, profesorii de la clasă să nu mai predea materie în avans faţă de programa analitică a clasei respective, prea numeroasele concursuri de la clasele primare şi gimnaziale, adevărate maşini de făcut bani, fie vorba între noi, să fie urmărite mai strict, să fie introduse standarde de notare clare şi aşa mai departe. Sunt multe de făcut, iar dacă domnul ministru Funeriu doreşte să arate românilor că nu a fost pus să demonstreze că, anul acesta, „şcoala românească a scos numai tâmpiţi”, se va apuca de treabă. Eu, personal, am o maaaaaaaaare îndoială. Nu mai cred în capacitatea românească de a face reformă.

S-au spus multe astăzi, s-au bătut câmpii cu graţie şi muuuultă ipocrizie, s-au căutat vinovaţi, s-au dat verdicte, dar nu s-a spus adevărul. Pentru că adevărul doare. Şi, când vrei să ocoleşti adevărul, te legi de prostioare cum ar fi greşelile gramaticale. Astfel, domnul Chelemen, o voce stridentă din studioul tv, a decretat că domnul ministru nu este îndreptăţit să aibă această funcţie în condiţiile în care face grosolane greşeli gramaticale, pentru ca după 10 minute să arunce porumbelul cu „afişuri”, după modelul „succesurilor”. Nu o fi ipocrizie pe aici?

S-a dat vina pe elevi, pe profesori, pe sistemul educaţional, pe toată lumea. Şi sunt de acord cu aceşti vinovaţi, mai puţin cu elevii. Elevii sunt singurii fără de vină în toată această nebunie. De ce? Pentru că i-a tâmpit şcoala, mai ales aia de „elită”. Nu mă credeţi?

Hai să o luăm pe rând. Grădiniţă. Totul este frumos, jocuri specifice vârstei, poezii şi cântecele, cărţi şi creioane colorate. Este perioada când copilul ar trebui să înveţe să ţină corect creionul în mână, să aibă o poziţie corectă a corpului la masa de scris, să deprindă comportamentul în colectivitate, cei cu personalităţi puternice să înveţe să îşi asculte colegii cu răbdare, iar cei mai timizi să înveţe să aibă curaj în a-şi expune opiniile. Dar, în grupa mare începe nebunia. Se scriu litere, se fac socoteli, se fac ecuaţii (DA, SE FAC ECUAŢII DE GRADUL I, aţi citit bine). Părinţii fac presiuni, prin cadouri şi atenţii, ca plozii lor să prindă cel mai important şi mai lung rol la serbare, să înveţe să scrie şi să citească încă de la grupa pregătitoare. Ce dacă aceste lucruri ar trebui făcutre în clasa I, dacă copilul nu pricepe din prima, sunt dispuşi să îi dea pe cei mici chiar la meditaţii. Da, meditaţii de la grădiniţă.

Clasa I, intră copilul la şcoală, iar părinţii care mai dispun de ceva resurse materiale şi care muncesc toată ziua, rămânând astfel fără timp pentru a le acorda atenţie temelor copiilor lor, preferă să îl ducă la acel „after-school”, organizat chiar de învăţătorul de la clasă. În general, prima şedinţă cu părinţii se face cu acest scop: să li se comunice părinţilor că învăţătorul organizează after-school. Cu câte 8-10 milioane pe lună, copilul se duce acasă la învăţător, mănâncă şi ar trebui să îşi se facă temele, asta dacă învăţătorul, din lipsă de timp, nu i le face el. Trece luna, învăţătorul respectiv încasează lejer câteva zeci bune de „meleoane”, de cele mai multe ori neimpozitaţi, pe lângă „amărâtul” de salariu. Primele săptămâni de clasa I sunt de acomodare ale copilului cu şcoala şi cu învăţătorul. După care începe nebunia. Matematica ia locul orelor de desen, sport, muzică sau abilităţi practice. Se fac exerciţii şi probleme de nivelul clasei următoare, cel puţin. Şi încep concursurile, denumite care mai de care mai imbecil. „Crangurul”, „Micul Cranguraş”, „Cranguruţul” şi aşa mai departe. În afară de faptul că pentru banii de taxă nu sunt eliberate nici chitanţe sau bonuri fiscale, se fac şi tot felul de partipris-uri pentru anumiţi elevi. La şcoala organizatoare, de cele mai multe ori, se fac cu câteva zile înainte problemele ce urmează a fi date ca subiecte la concurs, avantajându-se astfel anumiţi copii. Şi în acest fel, începe „dresarea” copilului să înveţe şi să se obişnuiască cu ideea că viaţa este de cele mai multe ori nedreaptă. Se mai fac şi excursii, unele numai pentru a fi bifate într-un calendar. Şi în timpul acestor excursii, copiii se comportă cum cred ei de cuviinţă. Aleargă, se împing să fie primii la poarta de intrare la Grădina Zoologică. Nu au răbdare să asculte explicaţiile ghidului şi au impresia că ei le ştiu pe toate. Oare, această carenţă vine cumva de la grădiniţă când în loc să se facă activităţi care să le dezvolte copiilor deprinderile de a se comporta corect în colectivitate se preferă predarea literelor de mână şi exerciţiile cu ecuaţii?

Deja obosiţi mental de eforturile claselor primare, copilul intră în clasa a 5-a şi îşi ia şocul de rigoare. Nu numai el, ci şi părintele care se duce val vârtej la şcoală cu lucrarea de control la matematică unde copilul său a luat nota 3. Degeaba îi spune profesorul părintelui că plodul său e bâtă la matematică, părintelui tot nu îi vine să creadă şi se întreabă „Pentru ce mama dracului am plătit lunar câte 8-10 meleoane la afterschool? Şi începuse primele două clase aşa de bine, a particpat la atâtea concursuri şi a luat atâtea premii. Ce s-a întâmplat?” Atunci vine, poate, răspunsul logic. „Viteza cu care s-a predat copilului dvs. ca să participe la acele concursuri a fost aşa de mare, iar ritmul a fost atât de intens, încât lucrurile de bază nu au fost însuşite temeinic şi nu au fost exersate îndeajuns. Aşa a început să acumuleze goluri la materia respectivă”.  La asta se mai adaugă şi persecuţia profesorului care află că elevul X face meditaţie la altcineva şi nu a apelat la profesorul de la clasă. Îl scoate în faţa clasei şi îl face în toate felurile, culminând cu etichete de genul „nu eşti bun de nimic”, „habar nu ai să faci asta”, „eşti de-a dreptul prost”. Iar la lucrări nu uită să îl depuncteze pentru greşeli ce sunt trecute cu vederea colegului din faţă care face meditaţie acasă la profesor. În felul acesta, copilul se duce  acasă şi îi forţează mâna părintelui său să îl ducă la meditaţie acasă la profesor, preferând în felul acesta să scape de persecuţii şi alegând varianta mai uşoară şi incorectă. Concursurile nu mai sunt atât de numeroase ca în clasele primare, dar profesorul tot preferă să meargă în avans cu materia faţă de ce prevede programa şcolară, fără să îi pese că majoritatea elevilor nu sunt înţeleg aceste noţiuni noi. La aceasta se mai adugă şi aberaţiile interdisciplinare, când la o limba străină se predau noţiuni care se presupune că au fost deja studiate la limba română, fără însă ca acest lucru să se fi întâmplat vreodată. În timpul claselor gimnaziale începe acea vârstă specială prin care trecem toţi, adolescenţa, cu problemele ei specifice. Şi tot în această perioadă încep tentaţiile de a bea prima bere, de a aprinde prima ţigară, de a face atâtea lucruri până acum interzise. Şi unde se întâmplă aceste lucruri, dacă nu în excursiile sau taberele şcolare unde profesorii însoţitori nu ştiu decât să urle ca apucaţii şi să le reproşeze copiilor lipsa de educaţie din familie. La sfârşitul claselor gimnaziale, se dă acel „minunat” examen pentru admiterea în liceu. Şi pentru că este la modă să intre toată lumea la clasele de bilingv sau intensiv engleză, începe pregătirea pentru acest examen. Şi dă-i şi luptă-te cu gramatica pentru că la examen primesc de rezolvat exerciţii cu excepţiile regulilor de gramatică, în loc ca examenul să se axeze pe conversaţie, înţelegerea unui text în limba engleză, creativitate etc. Iar pentru că toate notele din timpul claselor 5-8 contează la acest examen, fiecare profesor se simte îndreptăţit să îşi cheme la meditaţie elevii mai leneşi, şantajându-le într-o oarecare măsură părinţii.

După acest prim examen din viaţa lui, unde va vedea că cei cu pile, cei care au făcut meditaţie cu cine a trebuit şi care nu sunt la fel de pregătiţi ca el, copilul va conştientiza pentru prima oară că viaţa este nedreaptă. Că cei cu bani şi cu părinţi influenţi au câştig de cauză, că nu contează cât ştii, atâta timp cât te descurci sau te descurcă părinţii. Liceul începe cu o droaie de materii, câte 6, 7 sau chair 8 ore de curs pe zi. Mai sunt şi meditaţiile, la care se adaugă şi 3, 4 ore pentru temele care trebuie făcute pentru a doua zi. Şi de multe ori aceste teme sunt câteva duzini de exerciţii, date de pe o zi pe alta, la care nimeni nu se mai uită. Ca părinte,  ajungi să te întrebi cu ce a greşit copilul tău de trebuie să muncească mai multe ore pe zi decât munceşti tu, în câmpul muncii. Sigur că ei încearcă la început să ţină pasul cu toate materiile, însă la un moment dat li se pare, pe drept, prea mult. Aşa renunţă la teme, apoi la studiu, la citit şi la educaţie în favoarea „descurcatului”. Tot în liceu, încep chefurile prin cârciumi unde se vinde alcoolul ca sucul în cofetării, deşi consumatorii mai au câţiva ani până la vârsta majoratului. Majoritatea au în faţă, lângă telefonul mobil, pachetul de ţigări şi bricheta cu care se joacă în permanenţă şi oferă foc colegelor care fumează ţigări slim. Când ies din cârciumă, pe la miezul nopţii, se retrag prin parcuri sau zone mai întunecate, unde îşi aprind „mariţele” luate de la magazinul de ierburi legale din colţul străzii cu câte 80 de ron. Apar primele modele, pe care se străduiesc cu toată fiinţa lor să le copieze. Sunt copiii cu bani şi părinţi influenţi, care fac mişto de profi, iar ăia nu zic nimic că ştiu că vin baştanii şi le plătesc greu fiecare punct din nota progeniturilor.  Au telefoane scumpe şi trag chefuri fără număr la cârciumile unde „tătuţii” tocmai fuseseră în control. Când fac tâmpenii mai mari care ar impune exmatricularea, dă „tătuţul” telefon la director, iar profesorul care a încercat să îl pedepsească pe odor, ajunge el însuşi să fie pedepsit. Învăţatul nu mai este „cool”. „Cool” este să aibă un singur caiet studenţesc cu care să treacă prin tot liceul şi să se mândrească cu treaba asta. Doar a învăţat să se descurce încă din timpul claselor gimnaziale când ştia că dacă se va duce cu un referat copiat de pe internet şi printat alb/negru va primi 9, iar dacă îl va printa color va lua 10. De ce să se mai obosească să îl facă el, când sunt atâtea site-uri cu referate şi proful nu se mai oboseşte să îl controleze? Au făcut unii site-uri de unde îşi pot descărca fiţuici pentru bac, la fiecare materie, doar plăteşti acolo câteva „beţe” şi te-ai aranjat pentru examenul care bate la uşă.  Ce rost are să mai înveţi, când vezi toţi analfabeţii pe la televizor, în posturi de decizie, cu bani, putere şi influenţă, oameni care declară pe la toate revistele „mondene” cum s-au descurcat ei în viaţă şi, deşi şi-au dat „bacaloriatu” la 24 de ani, acum au două facultăţi, un masterat şi tocmai şi-au mai dat şi doctoratu’? S-au descurcat, pentru că au dat cu banii în stânga şi-n dreapta şi au cumpărat totul.

Dar, oare proaspăt absolventul de 12 clase, prin care a trecut cum a trecut, are bani să îşi cumpere diplome de licenţă, de master sau titluri ştiinţifice? Nu cred. Şi la ce se pricepe el să facă? Prin clasa a 3-a taică-su l-a dat la chitară şi profesorul i-a spus că are talent, dar s-a lăsat pentru că erau prea multe concursuri la care trebuia să participe. Prin clasa a 5-a s-a apucat de pictură, unde era de asemenea talentat, dar colegii au făcut mişto de el şi a renunţat şi la asta. Prin clasa a 9-a a participat la nişte cursuri de teatru, dar cum nu avea cititul în sânge a renunţat şi la asta, deşi profesorul de teatru i-a spus că avea talent cu carul. Şi acum, proaspăt dat afară de la bac pentru că a copiat, a tras o linie şi s-a gândit la ce este el bun şi unde să se angajeze, pentru că taică-su i-a spus clar că nu o să-l ţină pe banii lui, mai ales că acum nu are voie să îşi dea bacul vreo doi ani. Singur, cu sufletul greu, trecând pe lângă o „Shaormerie” a văzut un anunţ cu „Angajem personal” şi a intrat în ciuda uşii slinoase şi a meselor jegoase de pe terasa aflată direct pe trotuar, spunând-şi în barbă: „Ce tâmpit am putut să fiu…”

Aşa aş putea concluziona articolul meu, dându-i dreptate proaspătului absolvent de azi, aşa cum şi preşedintele l-a catalogat deja. Poate îşi va da bacul peste doi ani sau poate nu. El ştie doar ce a învăţat din şcoală: să se descurce. Şi ce înseamnă pentru el descurcatul? Să facă bani, fără să respecte vreo regulă, fără să îşi pună problema că ar trebui să mai plătească şi impozite. La ce să plătească impozite dacă statul nu îl ajută cu nimic? Iar noi, generaţia care am plătit impozite pentru pensia părinţilor noştri, ne vom şterge la bot de pensie, pentru că nu va avea cine să ne-o plătească. Asta dacă nu se vor trezi politicienii noştri şi vor lua deciziile acelea înţelepte care să reaşeze lucrurile cât de cât la locul lor. Un prim pas a fost făcut, prin această măsură, cu camerele video în sălile de clasă, care a arătat situaţia adevărată a educaţiei româneşti. Însă nu este de ajuns un singur pas, izolat. Dacă ministrul educaţiei va conştientiza cele spuse de mine mai sus, precum şi celelalte probleme care mai sunt în şcoala românească şi s-ar apuca de treabă, soarta acestui popor va fi alta. Dar, eu, unul, nu mai cred în schimbări.


Mai 9 2011

Dilemă

M-am trezit astăzi convins că sunt în anul de graţie 2011, în minunata zi de 9 mai. Dar, parcă m-am trezit aruncat în timp cu vreo douăzeci şi ceva de ani înapoi, pe vremea comuniştilor. Copiii cu care am avut ore de dimineaţă, erau convocaţi la „Palatul Copiilor” să deseneze pe asfalt bucuria că fac parte dintr-o Europă care îi priveşte mereu ca pe ruda săracă şi proastă. Şi care le va trânti mereu uşa în nas pe motiv că sunt români.

Să revin însă la arcul peste timp care a fost făcut posibil de vreo minte creaţă şi stătută, încrememnită în timp şi obişnuită să-şi ţuguie buzele pentru inevitabilul pupat în cur de şef şi bifatul unei activităţi inutile. Parcă mă vedeam pe mine pe la 12 ani, împreună cu colegii de clasă, la vreo festivitate prin care se sărbătorea „minunaturile succesuri” ale partidului şi statului. Nu înţelegeam de ce eram acolo, nimeni nu-şi bătea capul să ne spună ce anume celebram, noi ne bucuram de faptul că scăpam de ora de mate.

Aşa este şi acum. Festivism şi celebrarea formei fără fond. În loc să-i înveţe ce înseamnă a fi cetăţean civilizat al Europei, care nu se duce în Austria să facă grătar cu lebede în parcul din centrul Vienei, preferă să-i îndobitocească cu concursuri de cine desenează cel mai frumos steag al „Ioropei”. În răstimpul scurs de când am scăpat de comunism, speram că şi „comuniştii în gândire” s-au pensionat sau i-a selectat natura, dar se pare că urmaşii lor sunt mai feroce în a se întrece în organizarea de „festivităţi” făcute doar pentru a fi bifate.

Oare chiar s-au scurs douzeci şi ceva de ani degeaba? Asta-i dilema mea. Şi veche şi nouă.


Feb 10 2011

Legea Educaţiei – consideraţii generale

Am amânat postarea opiniilor mele cu privire la „minunata” Lege a Educaţiei, sperând într-un miracol, care, din păcate nu a venit. Am sperat în ultima fărâmă de bun simţ de care i-am bănuit pe legiuitorii patriei noastre dragi, dar, iarăşi din păcate, m-am înşelat. Gata! Acum este oficial! De ieri, 9 februarie 2011, Legea Educaţiei a intrat în vigoare. Dar, hai să vedem despre ce este vorba.

Mai întâi, când vorbim de o lege, trebuie să avem în vedere faptul că legea respectivă trebuie să opereze cu instrumente şi cuvinte concrete, evitând termenii abstracţi, pentru a elimina orice posibilitate de interpretare în favoarea unei părţi, înclinând astfel balanţa corectitudinii. O lege, oricare ar fi domeniul pe care îl reglementează, trebuie să conţină termeni exacţi, cuantificabili, astfel încât persoana care urmează să activeze în domeniul definit de acea lege să ştie că se poate întinde de la punctul „a”, până la punctul „x”, iar ceea ce va depăsi, va însemna încălcare a legii, fapt ce trebuie pedespit cu o contravenţie (pedeapsă, mustrare etc.), ce trebuie să se regăsească tot în lege. Din acest punct de vedere, consider că Legea Educaţiei este incompletă, evazivă şi a fost scrisă într-un limbaj impropriu, vecin cu limbajul de lemn, cel folosit cu virtute proletară acum mai bine de 20 de ani. O mostră în acest sens este articolul 2, alineatul (3).

sursa: Legea educaţiei naşionale, apărută în M.O. nr. 18/ianuarie 2011

În concluzie, această lege se bazează pe idealuri, nicidecum pe obiective. Idealul este în cele mai multe cazuri intangibil, pe când obiectivele sunt acele target-uri pe care ţi le propui ca individ, organizaţie sau întreg sistem şi care sunt dublate de orizontul de timp în care îţi propui să le atingi. Dacă ar fi spus această lege că „statul, prin instituţiile de învăţământ acreditate, garantează dezvoltarea competenţelor şi culturii generale ale unui individ, pe durata celor 10 ani ai învăţământului obligatoriu,  având ca finalitate integrarea viitorului adult în societatea actuală” ar fi fost mult mai bine. Asta ar însemna asumarea unui rol extrem de important pentru stat, şi anume, controlul îndeplinirii reglementărilor legii educaţiei, de către instituţiile sale de control, recte inspectoratele şcolare. Ceea ce ar fi prea mult pentru îmbuibaţii din inspectorate care stau toată ziua în birouri călduţe şi visează la dezvoltarea idealului şcolii româneşti.

O altă problemă majoră a acestei legi este reprezentată de lipsa reglementării faptelor care constituie abatere de la lege. Legea Edudcaţiei, prevede numai 2 contravenţii, acestea aplicându-se numai „beneficiarilor” sistemului de învăţământ. Astfel, avem amenzi pentru părinţii sau tutorii care nu îşi trimit copiii la şcoală, precum şi amenzi pentru cei care comercializează lucrări de licenţă. Conform acestei legi, înseamnă că numai aceste două probleme există în sistem, în rest, totul este roz.

sursa: Legea educaţiei naşionale, apărută în M.O. nr. 18/ianuarie 2011

Nu există persoane în sistemul de învăţământ aflate în situaţii de conflict de interese. Nu există abuzuri ale profesorilor asupra elevilor sau abuzuri ale elevilor asupra profesorilor şi aşa mai departe. O organizaţie, în general firmă, care funcţionează foarte bine, o face datorită faptului că există un set de reguli de ordine interioară foarte bine stabilite. Revenind la şcoli, care au libertatea să îşi stabilească împreună cu comitetele de părinţi propriile reguli, de ce nu reglementează prezenta lege, care este cadrul general pentru stabilirea acestor reguli? Sau în „Statutul personalului didactic”, parte integrantă a prezentei legi, de ce nu se defineşte clar cazul în care profesorul se află în situaţie de conflict de interese când îşi meditează în particular, contra unui tarif, propriul elev de la clasă?

Sunt numai două aspecte de ordin general care demonstrează spoiala ce se vrea a fi dată unui sistem care are nevoie urgentă de reformă. Şcoala românească nu are nevoie de o astfel de reformă, în care o gloată de membri de comisii şi comitete, încearcă să îşi justifice salariile grase, scriind o lege pe genunchi, repede, ca să dea bine la imagine. Are nevoie de o reformă ca în Finlanda, unde sistemul de învăţământ a fost cam ca în situaţia sistemului nostru, dar au găsit puterea să cureţe tot până la cărămidă, refăcând tencuiala şi abia apoi aplicând stratul de var alb şi curat. Au lucrat pentru treaba asta vreo 10 ani, iar eforturile de atunci, se văd acum şi în economie. Deci, trebuie să înţeleagă toată lumea că, dacă ne dorim un trai mai bun, prioritatea zero trebuie să fie învăţământul. Şi trebuie să ne apucăm de treabă serios, fără să ne mai culcăm pe urechea olimpicilor români, duşi în lesă pe la toate concursurile internaţionale şi care aleg să îşi facă studiile universitare afară, stabilindu-se acolo cu totul.  Următoarea postare pe tema Legii educaţiei va fi despre învăţământul preşcolar, aşa că staţi pe aproape.