HaHaFeRe…

Am citit deunăzi un articol despre „Asociaţia Artiştilor Fotografi din România” pe blogul domnului Dinu Lazăr, aici.  După domnul Mihai Moiceanu, iată că a părăsit barca AAFR-ului şi domnul Mircea Anghel, pe care am avut onoarea să îl cunosc la Râmnicu Vâlcea, la vernisajul expoziţiei domniei sale de la Cercul Militar. Vorbea pe atunci de renaşterea AAFR-ului, de dorinţa de a face parte dintr-o asociaţie care să reprezinte interesele fotografilor români şi în care fiecare să se simtă ca acasă, într-o mare familie ale cărei relaţii sunt bazate pe principiul „politically correct”. Din păcate, nu s-a întâmplat aşa. De ce?

Deoarece, AAFR-ul, precum majoritatea organizaţiilor şi instituţiilor româneşti, a rămas tributar principiului „pupă-n cur şi-o să ajungi departe” indiferent de valoarea pe care o ai. Aşa s-a ajuns în situaţia în care fotografi români, nemembri AAFR, nemedaliaţi şi netitluiţi (inovaţie lingvistică proprie, sic!) în ţară, câştigă premii pe bandă rulantă în competiţiile fotografice de afară. Un astfel de fotograf este chiar în Râmnicu Vâlcea, acest oraş micuţ de provincie unde se pare că nu se întâmplă nimic. Mentalităţi de genul „eu sunt organizaţia”, „hai să ne dăm nişte titluri, medalii şi diplome reciproc”, „hai să mai bifăm un eveniment pe nişte bani publici”, „hai să ţinem discursuri sforăitoare şi sugrumate de limbajul de lemn al epocii trecute, cu măreţe realizări” vor ţine pe loc AAFR-ul, ba mai mult, o să îl tragă în jos. Există, însă un paradox. Şi acela este că atâta timp cât sunt proşti care să cotizeze sau „fotografi” făcuţi la apelul de seară, cărora un titlu de AAFR-ist le gâdilă orgoliul şi prostia infinite, AAFR-ul va progresa/prospera. De fapt, nu va prospera AAFR-ul ca organizaţie şi nu va progresa calitativ cum ar trebui să fie.


Leave a Reply