Dilemă

M-am trezit astăzi convins că sunt în anul de graţie 2011, în minunata zi de 9 mai. Dar, parcă m-am trezit aruncat în timp cu vreo douăzeci şi ceva de ani înapoi, pe vremea comuniştilor. Copiii cu care am avut ore de dimineaţă, erau convocaţi la „Palatul Copiilor” să deseneze pe asfalt bucuria că fac parte dintr-o Europă care îi priveşte mereu ca pe ruda săracă şi proastă. Şi care le va trânti mereu uşa în nas pe motiv că sunt români.

Să revin însă la arcul peste timp care a fost făcut posibil de vreo minte creaţă şi stătută, încrememnită în timp şi obişnuită să-şi ţuguie buzele pentru inevitabilul pupat în cur de şef şi bifatul unei activităţi inutile. Parcă mă vedeam pe mine pe la 12 ani, împreună cu colegii de clasă, la vreo festivitate prin care se sărbătorea „minunaturile succesuri” ale partidului şi statului. Nu înţelegeam de ce eram acolo, nimeni nu-şi bătea capul să ne spună ce anume celebram, noi ne bucuram de faptul că scăpam de ora de mate.

Aşa este şi acum. Festivism şi celebrarea formei fără fond. În loc să-i înveţe ce înseamnă a fi cetăţean civilizat al Europei, care nu se duce în Austria să facă grătar cu lebede în parcul din centrul Vienei, preferă să-i îndobitocească cu concursuri de cine desenează cel mai frumos steag al „Ioropei”. În răstimpul scurs de când am scăpat de comunism, speram că şi „comuniştii în gândire” s-au pensionat sau i-a selectat natura, dar se pare că urmaşii lor sunt mai feroce în a se întrece în organizarea de „festivităţi” făcute doar pentru a fi bifate.

Oare chiar s-au scurs douzeci şi ceva de ani degeaba? Asta-i dilema mea. Şi veche şi nouă.


Leave a Reply