Mai 17 2011

Problematică

Azi sunt pocnit de lene, de plictiseală şi mă asortez cu vremea de afară. Cam mohorâtă vremea, lipsit de chef şi eu. Aşa că mi-am pus costumul şi ochelarii de surfing şi m-am avântat pe valurile Internetului, navigând în stânga şi-n dreapta. Aşa am ajuns pe site-ul organizaţiei care conferă prestigioasele distincţii pentru jurnalişti, faimoasele premii „Pulitzer”. Mânat fiind de curiozitate am intrat în cele două secţiuni ale categoriei de fotojurnalism pentru a vedea câştigătorii anului 2011 şi fotografiile premiate. Le puteţi vedea, cu un click pe link-urile de mai jos:

http://www.pulitzer.org/works/2011-Feature-Photography

http://www.pulitzer.org/works/2011-Breaking-News-Photography

Există o întreagă dezbatere despre fotojurnalism. De multe ori, fotojurnaliştii au trecut anumite limite, fotografiind cele mai îngrozitoare scene, fie ele de război sau din timpul unor catastrofe naturale. Şi mulţi şi-au pus problema care ar putea fi acea limită a moralităţii, eticii sau deontologiei pe care un fotojurnalist nu are voie să o treacă. Sau oare există acea limită? Îi este necesar  umanităţii să fie martoră, prin intermediul unei imagini, la şocul, groaza, disperarea sau suferinţa celor care au fost, fără să vrea, martorii acelei scene?

În acest context, vă propun să vedeţi (sau poate să revedeţi) un scurt metraj care, cu siguranţă, nu vă va da răspunsul. Dar vă va da, poate, de gândit.


Mai 12 2011

Concursuri foto – părerea mea

Sunt peste tot şi le organizează oricine. Nu asta mă preocupă pe mine, pentru că fiecare este liber să participe şi să organizeze ce concursuri şi câte concursuri vrea. Eu nu cred în competiţia cu „obiect de activitate arta”, deoarece arta nu poate fi, din punctul meu de vedere, cuantificabilă. Nu poţi spune „Această lucrare este mai artistică cu atâtea părţi etalon decât cealaltă”. Orice lucrare care declanşează o trăire, face să vibreze o coardă sensibilă a sufletului, spune o poveste, pune o problemă este artă. Restul e gunoi, kitsch, umplutură.

Pe mine mă agasează pur şi simplu, novicii care abia au pus mâna pe un aparat de fotografiat şi se simt deja fotografi, egali în „dreptul” de recunoaştere publică cu mulţi artişti în adevăratul sens al cuvântului. Ei consideră că trebuie să fie acolo, moţ, să arate lumii ce minunate „opere” produc ei, pentru care cerşesc voturi, like-uri sau alte bălării de genul. Şi astfel un concurs de fotografie ajunge să fie un concurs de adunat like-uri, arătându-şi muşchii prin numărul de prieteni, nicidecum prin calitatea imaginii postate. Oricum, cei care realizează fotografii, nu pozuci, nu mai participă la astfel de „concursuri”, lăsând valoarea concursului respectiv să se bălăcească în troaca în care îi este locul.

Deci, în concluzie, ca un corolar al celor expuse mai sus (:P), vă rog insitent să nu mă mai tâmpiţi cu „un vot, vă rog”, „hai cu un click, că nu te doare mâna”, „îmi dai şi mie un like?”. Vă sfătuiesc prieteneşte: „Puneţi mâna pe o carte, apoi pe alta, încă pe una şi tot aşa şi o să vedeţi că veţi fi mai bogaţi spiritual şi veţi avea satisfacţia unei lucrări de valoare apreciată sincer”.

Sau poate nu vă interesează asta. Hai că accept că vă interesează doar recunoaşterea publică şi vreţi doar admiraţia mea. Bine, hai că vă dau un Like/Vot/Click, ce vreţi voi, acum şi aici şi mă declar dat pe spate de „operele” voastre şi gata! Scutiţi-mi, vă conjur, messengerul, facebook-ul şi e-mailul de tânguirile voastre miloage!


Mai 9 2011

Dilemă

M-am trezit astăzi convins că sunt în anul de graţie 2011, în minunata zi de 9 mai. Dar, parcă m-am trezit aruncat în timp cu vreo douăzeci şi ceva de ani înapoi, pe vremea comuniştilor. Copiii cu care am avut ore de dimineaţă, erau convocaţi la „Palatul Copiilor” să deseneze pe asfalt bucuria că fac parte dintr-o Europă care îi priveşte mereu ca pe ruda săracă şi proastă. Şi care le va trânti mereu uşa în nas pe motiv că sunt români.

Să revin însă la arcul peste timp care a fost făcut posibil de vreo minte creaţă şi stătută, încrememnită în timp şi obişnuită să-şi ţuguie buzele pentru inevitabilul pupat în cur de şef şi bifatul unei activităţi inutile. Parcă mă vedeam pe mine pe la 12 ani, împreună cu colegii de clasă, la vreo festivitate prin care se sărbătorea „minunaturile succesuri” ale partidului şi statului. Nu înţelegeam de ce eram acolo, nimeni nu-şi bătea capul să ne spună ce anume celebram, noi ne bucuram de faptul că scăpam de ora de mate.

Aşa este şi acum. Festivism şi celebrarea formei fără fond. În loc să-i înveţe ce înseamnă a fi cetăţean civilizat al Europei, care nu se duce în Austria să facă grătar cu lebede în parcul din centrul Vienei, preferă să-i îndobitocească cu concursuri de cine desenează cel mai frumos steag al „Ioropei”. În răstimpul scurs de când am scăpat de comunism, speram că şi „comuniştii în gândire” s-au pensionat sau i-a selectat natura, dar se pare că urmaşii lor sunt mai feroce în a se întrece în organizarea de „festivităţi” făcute doar pentru a fi bifate.

Oare chiar s-au scurs douzeci şi ceva de ani degeaba? Asta-i dilema mea. Şi veche şi nouă.


Mai 8 2011

Înapoi pe net

Gata! Am revenit! Dar de ce am plecat? Există momente când îţi iei o pauză, te reevaluezi şi te apuci să faci câteva schimbări. Aşa am făcut şi eu.

Am simplificat tema blogului, deoarece vechea temă mi se părea destul de încărcată. Am aplicat acel principiu, prezent şi în fotografie şi cunoscut în engleză ca „less is more”. Adică mai puţin înseamnă mai mult. Ce se poate înţelege din treaba asta şi cum poate fi aplicată fie în fotografie sau poate chiar în viaţă, las pe fiecare din vizitatorii acestui site să înţeleagă.

În rest, vă doresc vizită plăcută şi dacă vă place noua mea „casă virtuală”, poate vă exprimaţi preferinţa apăsând butonul „Like”, din bara laterală stângă.