Legea Educaţiei – consideraţii generale

Am amânat postarea opiniilor mele cu privire la „minunata” Lege a Educaţiei, sperând într-un miracol, care, din păcate nu a venit. Am sperat în ultima fărâmă de bun simţ de care i-am bănuit pe legiuitorii patriei noastre dragi, dar, iarăşi din păcate, m-am înşelat. Gata! Acum este oficial! De ieri, 9 februarie 2011, Legea Educaţiei a intrat în vigoare. Dar, hai să vedem despre ce este vorba.

Mai întâi, când vorbim de o lege, trebuie să avem în vedere faptul că legea respectivă trebuie să opereze cu instrumente şi cuvinte concrete, evitând termenii abstracţi, pentru a elimina orice posibilitate de interpretare în favoarea unei părţi, înclinând astfel balanţa corectitudinii. O lege, oricare ar fi domeniul pe care îl reglementează, trebuie să conţină termeni exacţi, cuantificabili, astfel încât persoana care urmează să activeze în domeniul definit de acea lege să ştie că se poate întinde de la punctul „a”, până la punctul „x”, iar ceea ce va depăsi, va însemna încălcare a legii, fapt ce trebuie pedespit cu o contravenţie (pedeapsă, mustrare etc.), ce trebuie să se regăsească tot în lege. Din acest punct de vedere, consider că Legea Educaţiei este incompletă, evazivă şi a fost scrisă într-un limbaj impropriu, vecin cu limbajul de lemn, cel folosit cu virtute proletară acum mai bine de 20 de ani. O mostră în acest sens este articolul 2, alineatul (3).

sursa: Legea educaţiei naşionale, apărută în M.O. nr. 18/ianuarie 2011

În concluzie, această lege se bazează pe idealuri, nicidecum pe obiective. Idealul este în cele mai multe cazuri intangibil, pe când obiectivele sunt acele target-uri pe care ţi le propui ca individ, organizaţie sau întreg sistem şi care sunt dublate de orizontul de timp în care îţi propui să le atingi. Dacă ar fi spus această lege că „statul, prin instituţiile de învăţământ acreditate, garantează dezvoltarea competenţelor şi culturii generale ale unui individ, pe durata celor 10 ani ai învăţământului obligatoriu,  având ca finalitate integrarea viitorului adult în societatea actuală” ar fi fost mult mai bine. Asta ar însemna asumarea unui rol extrem de important pentru stat, şi anume, controlul îndeplinirii reglementărilor legii educaţiei, de către instituţiile sale de control, recte inspectoratele şcolare. Ceea ce ar fi prea mult pentru îmbuibaţii din inspectorate care stau toată ziua în birouri călduţe şi visează la dezvoltarea idealului şcolii româneşti.

O altă problemă majoră a acestei legi este reprezentată de lipsa reglementării faptelor care constituie abatere de la lege. Legea Edudcaţiei, prevede numai 2 contravenţii, acestea aplicându-se numai „beneficiarilor” sistemului de învăţământ. Astfel, avem amenzi pentru părinţii sau tutorii care nu îşi trimit copiii la şcoală, precum şi amenzi pentru cei care comercializează lucrări de licenţă. Conform acestei legi, înseamnă că numai aceste două probleme există în sistem, în rest, totul este roz.

sursa: Legea educaţiei naşionale, apărută în M.O. nr. 18/ianuarie 2011

Nu există persoane în sistemul de învăţământ aflate în situaţii de conflict de interese. Nu există abuzuri ale profesorilor asupra elevilor sau abuzuri ale elevilor asupra profesorilor şi aşa mai departe. O organizaţie, în general firmă, care funcţionează foarte bine, o face datorită faptului că există un set de reguli de ordine interioară foarte bine stabilite. Revenind la şcoli, care au libertatea să îşi stabilească împreună cu comitetele de părinţi propriile reguli, de ce nu reglementează prezenta lege, care este cadrul general pentru stabilirea acestor reguli? Sau în „Statutul personalului didactic”, parte integrantă a prezentei legi, de ce nu se defineşte clar cazul în care profesorul se află în situaţie de conflict de interese când îşi meditează în particular, contra unui tarif, propriul elev de la clasă?

Sunt numai două aspecte de ordin general care demonstrează spoiala ce se vrea a fi dată unui sistem care are nevoie urgentă de reformă. Şcoala românească nu are nevoie de o astfel de reformă, în care o gloată de membri de comisii şi comitete, încearcă să îşi justifice salariile grase, scriind o lege pe genunchi, repede, ca să dea bine la imagine. Are nevoie de o reformă ca în Finlanda, unde sistemul de învăţământ a fost cam ca în situaţia sistemului nostru, dar au găsit puterea să cureţe tot până la cărămidă, refăcând tencuiala şi abia apoi aplicând stratul de var alb şi curat. Au lucrat pentru treaba asta vreo 10 ani, iar eforturile de atunci, se văd acum şi în economie. Deci, trebuie să înţeleagă toată lumea că, dacă ne dorim un trai mai bun, prioritatea zero trebuie să fie învăţământul. Şi trebuie să ne apucăm de treabă serios, fără să ne mai culcăm pe urechea olimpicilor români, duşi în lesă pe la toate concursurile internaţionale şi care aleg să îşi facă studiile universitare afară, stabilindu-se acolo cu totul.  Următoarea postare pe tema Legii educaţiei va fi despre învăţământul preşcolar, aşa că staţi pe aproape.


Leave a Reply