Protestul lui Carcalete Benzinaru’

Anul trecut când am alimentat ultima dată, benzina era 4,2 RON. Anul acesta, în primele zile ale anului, am alimentat decis să pun benzină de 200 RON. La pompă, în timp ce urmăream contorul preţului, involuntar, ochii mi-au căzut şi pe preţul per litru: 5,02 RON. Instantaneu sângele mi s-a urcat în cap şi am văzut negru în faţa ochilor. De aceea, am rezonat şi eu la protestul împotriva preţului carburanţilor, mai ales că am văzut la televizor ceea ce se întâmpla la pompe. Apoi, mailul şi contul de facebook, mi-a fost invadat de apeluri la unitate, la solidaritate să le dăm un semnal producătorilor de benzină că mai suntem şi noi pe aici, iar profitul lor vine direct din buzunarele noastre.

Nu ştiu dacă s-ar fi rezolvat ceva în urma acestui protest. După semnalele celor care se pricep mai bine, se pare că nu. Ideea era strict de exerciţiu de solidaritate a românilor, solidaritate în jurul unei idei, în jurul unei obiectiv comun. Insă protestul ăsta a căzut direct în cap şi şi-a spart capul. Zilele de 17, 18 şi 19 ianuarie, ar fi trebuit să fie zilele când foarte puţini români, ideal ar fi fost niciunul, însă la unele staţii de benzină a fost chiar coadă. Deci, iată solidaritatea acestei naţii.

Când eram coinac de şcoală primară, aveam şi noi momentele noastre de revoltă. La orele de sport vroiam să jucăm fotbal pe terenul de afară, iar proful vroia să ne pună să dăm probe în sală. Aşa că ne-am vorbit noi să mergem direct la teren din vestiare şi să îl facem pe prof să vină cu mingea după noi. Entuziasmul era maxim, chiotele noastre se năpusteau în fiecare colţişor de vestiar. Împreună cu Antonio, colegul, prietenul şi viitorul tovarăş de suferinţă, ne-am echipat în câteva minute şi am pornit-o spre teren. Ajunşi acolo, am stat, am stat, am aşteptat, iar am stat şi ne-am plictisit de aşteptat. „Hai să mergem să vedem ce-i cu ceilalţi” şi am părăsit terenul, ajungând în sală, în momentul în care tovarăşu’ profesor deschidea uşa sălii să vină după noi. Pentru revolta noastră şi ca să nu ne spună la direcţiune, pentru că era caz de exmatriculare, tovarăşu’ ne-a pus la 100 de genoflexiuni. Câteva zile am mers ca roboţeii prin clasă, însă nimeni nu a îndrăznit să facă mişto de noi. Aşa am aflat pe pielea mea, lecţia laşităţii celor din jurul meu.

Am crezut că, odată cu libertatea, ne-a venit şi nouă ca popor mintea la cap. Dar, din păcate, nu este aşa. Prietenul meu şi tovarăşul de suferinţă la genoflexiuni, Antonio, este demult în Italia, iar eu am rămas singur p’aci să fac  „genoflexiuni”. Dar, cred că am să mă deştept şi eu, evitând astfel să mai fac pasul în faţă, trezindu-mă ca prostul de unul singur, pentru sesiunea punitivă de genoflexiuni.


Leave a Reply