Ian 20 2011

Protestul lui Carcalete Benzinaru’

Anul trecut când am alimentat ultima dată, benzina era 4,2 RON. Anul acesta, în primele zile ale anului, am alimentat decis să pun benzină de 200 RON. La pompă, în timp ce urmăream contorul preţului, involuntar, ochii mi-au căzut şi pe preţul per litru: 5,02 RON. Instantaneu sângele mi s-a urcat în cap şi am văzut negru în faţa ochilor. De aceea, am rezonat şi eu la protestul împotriva preţului carburanţilor, mai ales că am văzut la televizor ceea ce se întâmpla la pompe. Apoi, mailul şi contul de facebook, mi-a fost invadat de apeluri la unitate, la solidaritate să le dăm un semnal producătorilor de benzină că mai suntem şi noi pe aici, iar profitul lor vine direct din buzunarele noastre.

Nu ştiu dacă s-ar fi rezolvat ceva în urma acestui protest. După semnalele celor care se pricep mai bine, se pare că nu. Ideea era strict de exerciţiu de solidaritate a românilor, solidaritate în jurul unei idei, în jurul unei obiectiv comun. Insă protestul ăsta a căzut direct în cap şi şi-a spart capul. Zilele de 17, 18 şi 19 ianuarie, ar fi trebuit să fie zilele când foarte puţini români, ideal ar fi fost niciunul, însă la unele staţii de benzină a fost chiar coadă. Deci, iată solidaritatea acestei naţii.

Când eram coinac de şcoală primară, aveam şi noi momentele noastre de revoltă. La orele de sport vroiam să jucăm fotbal pe terenul de afară, iar proful vroia să ne pună să dăm probe în sală. Aşa că ne-am vorbit noi să mergem direct la teren din vestiare şi să îl facem pe prof să vină cu mingea după noi. Entuziasmul era maxim, chiotele noastre se năpusteau în fiecare colţişor de vestiar. Împreună cu Antonio, colegul, prietenul şi viitorul tovarăş de suferinţă, ne-am echipat în câteva minute şi am pornit-o spre teren. Ajunşi acolo, am stat, am stat, am aşteptat, iar am stat şi ne-am plictisit de aşteptat. „Hai să mergem să vedem ce-i cu ceilalţi” şi am părăsit terenul, ajungând în sală, în momentul în care tovarăşu’ profesor deschidea uşa sălii să vină după noi. Pentru revolta noastră şi ca să nu ne spună la direcţiune, pentru că era caz de exmatriculare, tovarăşu’ ne-a pus la 100 de genoflexiuni. Câteva zile am mers ca roboţeii prin clasă, însă nimeni nu a îndrăznit să facă mişto de noi. Aşa am aflat pe pielea mea, lecţia laşităţii celor din jurul meu.

Am crezut că, odată cu libertatea, ne-a venit şi nouă ca popor mintea la cap. Dar, din păcate, nu este aşa. Prietenul meu şi tovarăşul de suferinţă la genoflexiuni, Antonio, este demult în Italia, iar eu am rămas singur p’aci să fac  „genoflexiuni”. Dar, cred că am să mă deştept şi eu, evitând astfel să mai fac pasul în faţă, trezindu-mă ca prostul de unul singur, pentru sesiunea punitivă de genoflexiuni.


Ian 19 2011

Sistemul rupe tot

A mai murit un om, care a fost foarte aproape de sufletul meu: Cristian Paţurcă.  În anii ’90, pe vremea Pieţei Universităţii, eram abia un puştan în clasa a 8-a şi nu înţelegeam mare lucru din ce se petrecea în jurul meu. Dar şocul bătailor crunte văzute pe la televizor, m-a determinat să deschid ochii şi să mă uit în jurul meu, încercând să conştientizez ce vedeam. Pe vremea aceea, locuind în provincie şi fiind rupt de ceea ce se întâmpla în Bucureşti, am crezut că ceea ce a făcut Iliescu a fost bine. Cel puţin aşa ni se livra la televizor. Momentul în care, „toar’şu” Iliescu a apărut pe sticlă, anunţându-şi candidatura pentru Preşedinţia României, m-a determinat să nu mai cred în vorbele lui. De ce? Deoarece, cu câteva săptămâni înainte, spunea, promitea şi îşi dădea cuvântul de onoare că nu va candida la preşedinţie. Spunea că rolul lui se va încheia odată cu instaurarea democraţiei în România, iar această instaurare a democraţiei se va termina când primele alegeri libere vor fi fost organizate. A minţit cu neruşinare! Din acel moment, pentru mine, „toar’şu” Iliescu nu a mai existat.

Cristian Paţurcă a scris şi a cântat în Piaţa Universităţii multe cântece, ce aveam să le cântăm de câte ori ne strângeam, cu chitara, pe dealul Capela, la Gheţărie. Ce vremuri! Învăţam atunci să avem sentimente, să preţuim libertatea şi să ne gândim că vom schimba răul din ţara asta! Dar…

Am eşuat. Anii au trecut, iar  primul val al celor care au fost în Piaţa Universităţii sunt demult statistici în formularele de emigrare. Au îngroşat rândurile celor care au preferat să trăiască departe. Aşa că au rămas idealiştii, cei care credeau că ar putea să schimbe ceva. Un idealist cred că a fost şi Cristi Paţurcă. Nu l-am cunoscut îndeaproape, însă pot spune că i-am cunoscut sufletul sensibil, profund. I-am cântat melodiile, i-am trăit versurile şi îi duc dorul. A fost un om special, un artist aşa cum prea mulţi nu sunt astăzi. Şi se spune că artiştii trebuie respectaţi de societatea în care trăiesc. A fost „respectat” şi Cristi. Aici puteţi citi cum. Acum, la despărţirea de el, societatea îl plânge cu lacrimi de crocodili şi cuvinte sforăitoare. Ba chiar l-a vizitat şi preşedintele Republicii cu un certificat de revoluţionar în dinţi.

Am citit ieri un interviu cu el, un interviu în care spunea că s-a împăcat cu Iliescu. Am rămas perplex de cinismul „toar’şului”. Şi totuşi, Paţurcă i-a arătat omenie. Poate ştia că aşa îi întoarce şi celălalt obraz, poate se resemnase că în ţara asta totul este pierdut. Ultima oară l-am văzut la Antena 1, la un jurnal de ştiri. Părea să se împace cu toată lumea şi îşi spunea regretele că nu a reuşit să realizeze tot ce ar fi vrut. Era însă mulţumit că viaţa lui luase o nouă întorsătură. Mai bună.

Cristi Paţurcă nu a murit ieri. Cristi Paţurcă a murit, la fel cum murim şi noi, câte puţin în fiecare zi. Legi proaste, nedreptăţi imense, inutilitatea bunului simţ, imposibilitatea succesului când ai principii, „prostia” corectitudinii, imbecilitatea unor tupeişti pe care trebuie să îi suporţi zi de zi la servici, toate astea îţi asigură „găurile” din stomac, care mai apoi se vor muta la ficat şi care… Cauţi în jur responsabilităţi şi nu găseşti. Toată lumea dă vina pe sistem. Şi într-adevăr sistemul este de vină. Dar ce mama dracului este sistemul ăsta? Totalitatea acţiunilor individuale, respectiv un sistem de acţiuni, pe care le întreprinzi pentru binele individual, între graniţele unei societăţi. Şi dacă îl vezi pe unu’ sau altu’ că fură, bate, minte, înşeală şi nu păţeşte nimic, înseamnă că aşa ar trebui să fie. Asta este normalitatea, ăsta este sistemul de acţiuni adoptat ca valoare  de toţi indivizii. Iar dacă încerci să îţi duci viaţa după valori corecte, eşti luat de prost şi ţi se spune să ai grijă că te cam pişi contra vântului şi s-ar putea să te stropeşti. Sistemul chiar rupe tot!

Sunt obosit! Nu mai am  nicio  speranţă în suflet şi mă simt bătrân. Aceiaşi tâmpiţi în fiecare zi, aceleaşi „găuri” din stomac, aceleaşi porcării. Parcă tot ar mai fi o ultimă speranţă: „Dracu’ să vă ia pe toţi, tâmpiţilor!”


Ian 17 2011

Gândacii de la CNAS

Scurt istoric… Termenul digital provine din enlezescul „digit” (cifră), iar limbajul digital sau limba computerelor se bazează pe limbajul binar (bi=două; nar=cifre), respectiv cifrele 0 şi 1.  Pornind de la aceste două cifre, stările pe care le înţelege un sistem electronic de calcul pot fi numai două, respectiv adevărat sau fals, corect sau incorect etc. Nu este loc pentru alte stări ori nuanţe, de genul mai adevărat, mai incorect, mai puţin fals ori mai puţin corect. Aceste stări pot oferi posibilitatea unui băiat deştept să îşi organizeze munca în mod inteligent, cu maxim de eficienţă şi fără jumătăţi de măsură. Din necesitatea de a comprima cât mai multe date într-un spaţiu cât mai mic, au luat naştere bazele de date. Acestea sunt ceva de genul unor tabele mari de tot, cu muuuulte rânduri şi coloane, pe care tot un băiat deştept ştie să le întrebe pentru a afla nişte lucruri (informaţii) într-un timp cât mai scurt şi cu cât mai puţin efort. Asta se numeşte eficienţă. Apoi, s-au creat programe informatice, care de fapt sunt un set de instrucţiuni date calculatorului să ordoneze ceea ce introduci tu după nişte criterii. Iarăşi, dacă eşti băiat deştept, defineşti criteriile foarte clar, pentru ca datele să se ducă acolo unde trebuie. Ca să îţi uşurezi şi mai mult munca şi pentru a avea acces la informaţii cât se poate repede, se creează acele sisteme informatice, care, din păcate şi futu-i mama mă-sii, sunt formate din sistem de calcul (computer) şi factor uman (om). Sistemele astea informatice pot fi introduse în orice domeniu pe nişte principii foarte clare, care presupun înainte de toate o muncă dublă, dar temporară. De ce o muncă dublă? În orice manual de management al sistemelor informatice, se zice aşa: „Implementarea unui nou sistem informatic se face prin efectuarea sarcinilor folosindu-se  vechea metodă, ÎN PARALEL cu folosirea noului sistem informatic, pentru a găsi şi remedia greşelile de programare (bug, care în limba engleză înseamnă gândac), astfel încât, la trecerea prelucrării datelor pe noul sistem informatic, acesta să funcţioneze fără greşeală.

Lucrurile sunt extrem de simple, doar că la noi se complică. Întrebarea este de ce se complică? De florile mărului, de dudele dudului şi de imaginea unora sau a altora.  În anul de graţie 1999, când a început CNAS-ul să facă angajări, era computerului era în plin avânt. Numai că destui din angajaţii CNAS credeau că „chestia” aia de iese din cutia  metalică este tăviţa de cafea. Şi primeau la greu sporuri de stres, că deh ereau stresaţi. Sigur că printre stresatele cu ciorapi de plasă şi stresaţii la costum, mai erau şi pălmaşii, ăia care mai aveau câte ceva în cap şi mai ştiau cu ce se mănâncă computerul. Şi ăştia trebuiau să îi ţină în spate pe trântori şi să se uite lung cum primesc ei stimulentele. Timpul a trecut, încet, pe nesimţite, de la o lună la alta, de la un salar la altul, până când, la un moment dat, şi-a dat seama o minte creaţă şi cheală de prin Guvern, că stătea peste un aparat instituţional de imbecili, care habar nu au să lucreze pe calculator. Asta când toate instituţiile trebuiau să lucreze folosindu-se preponderent de acest intrument de calcul. Aşa că a dat directivă, toţi bugetarii „se şcolează”. Şi dă-i tată cursuri şi examene ECDL luate pe ochi frumoşi şi ţâţe dezvelite. După aceste minunate cursuri de iniţiere au revenit ocupanţii de birouri înapoi la tăviţele lor de cafea, că doar nu era să utilizeze acu’ CD-Rom-u’.

Acu intrarăm în UE, suntem tehnic pregătiţi de „Şmenghen”, aşa că trebuia şi un sistem informatic unic să nu mai stea melteanu’ la cozi să transpire şi să îşi împreuneze putoarea de transpiraţie cu Cocoş Anelu’ lu’ foncţionara stimulată. Doar că, un imbecil din fruncea instituţiei a zis „facem sitem informatic. Pe el se plăteşte de x ori valoarea lui, da’ nu mă-nteresează, îl vreau ieri”. Şi s-a făcut! De ce să mai aştepţi să îl testezi în paralel cu vechiul sistem şi să îi corectezi „bug”-urile? Chemăm repede şăfu’ să vadă ce eficienţi „este noi” şi îl lansăm cu trâmbiţe.

Există o probabilitate statistică care spune că orice sistem informatic, proaspăt lansat, crapă de câteva ori, până acele erori de programare (care derivă din incapacitatea umană de a prevedea absolut toate situaţiile) vor fi remediate. Iar până atunci, „gândacii” din CNAS, nu cei din programul informatic, îşi vor bate joc de bietul contribuabil, închizându-i uşa în nas. Iar şefuţii lor, „gândacii mai mari”, vor apărea pe la tembelizoare înghesuindu-se să explice telespectatorilor (a se citi prostimii), cu un aer deosebit de doct,  cum au reuşit ei să identifice problema şi să o rezolve. Cretinii ăştia prea ne cred imbecili pe toţi.


Ian 15 2011

Inspectoratul şcolar, mai nou agent ANAF

Inspectoratele şcolare sunt mai nou agenţi ai ANAF. Interesantă abordare! Cum mama dracului să dai circulară prin care să ceri tuturor profesorilor să declare dacă fac, unde fac şi cu câţi copii fac meditaţii? Ăştia chiar nu au ce face şi îşi inventează ei nişte sarcini de serviciu prin care să îşi justifice încasarea salariului lunar?

Codul Fiscal, aşa cum l-am înţeles eu, se bazează pe următorul principiu: tu, ca individ „individual” te gândeşti să faci bani, iar banii ăştia pe care îi încasezi se numesc venit. Orice, dar ABSOLUT orice venit realizat în orice ţară civilizată este supus impozitării. Aşa strânge statul bani şi face străzi şi autostrăzi, spitale, şcoli şi alte chestii din astea care conferă acelei ţări un grad mai mare de bunăstare. De aceea, Codul Fiscal zice că, dacă te apuci de făcut venituri, eşti obligat să declari acest lucru prin organizarea activităţii tale într-o formă  legală, ca firmă sau persoană fizică ce conduce activităţi comerciale. ANAF-ul este organul fiscal care trebuie să vegheze ca acest lucru să se petreacă, adică îşi pune angajaţii să se ducă şi să caute acolo unde cred ei că lucrurile nu se petrec aşa cum spune legea. Iar dacă te prind că faci venituri şi nu le declari printr-o formă legală, te ard, dar te ard rău. Aşa este normal, în orice ţară civilizată!

Numai că, problema stă altfel în realitate. Ca să nu îşi deranjeze boarfele care împut birourile, ANAF-ul preferă să dea circulare inspectoratelor şcolare, care să dea mai departe fiecărei şcoli o declaraţie tip, pe care să o completeze fiecare profesor. Dacă aceşti profesori s-au organizat deja într-o formă legală de a putea obţine venituri, această declaraţie este un nonsens. Dacă sunt profesori care fac meditaţii fără să îşi declare veniturile, păi tâmpiţi să fie să declare acum că fac meditaţii. Oricum s-ar pune problema, abordarea este idioată.

Cum ar trebui să fie? Simplu. Profesorii care fac meditaţii, prin declararea lor ca formă organizată de a presta servicii educaţionale remunerate, vor plăti impozit aşa cum este normal. Pentru cei care nu fac acest lucru, ANAF-ul trebuie să îşi scoate hoiturile din birouri şi să îi trimită în controale, aşa cum o fac cu alţi agenţi economici.  Şi să dea amenzi, dar amenzi, nu un rahat de 1.000 de ron, pe care un meditator cu renume şi-i scoate în două, trei zile.