Dec 23 2010

Pomul Crăciunului

O soprană, copii, mult talent, pasiune, câteva camere video şi iată ce videoclip poate ieşi.

Felicitări Şcolii Populare de Artă din Râmnicu Vâlcea, doamnei director Doina Gănescu, felicitări sopranei Camelia Clavac, felicitări regizorului Daniel Ilinca şi tuturor celor care au participat la realizarea acestui videoclip.


Dec 22 2010

22 decembrie

Este data când comemorăm… de fapt, este data când limbajul de lemn ia locul sentimentelor; este data când discursuri sforăitoare sunt rostite la diverse manifestări mai mult sau mai puţin transmise în direct. În urmă cu 21 de ani, fiind mândru elev al clasei a 8-a, eram în vacanţă şi mă rugam de părinţi să mă trezească când plecau la servici, pentru a da drumul la radio „Europa Liberă”. Sentimentele pe care le-am putut trăi atunci au fost foarte intense, după acumulările de complexe şi frustrări pe care le căpătasem în amarii ani ai comunismului. Am ieşit pe străzi, mergând liniştit şi tăcut, cu sufletu-mi chiuind de bucuria speranţei care se năştea în acele zile. Ani de zile, acea speranţă din sufletul meu de adolescent a rămas, însă vocea s-a pierdut cu trecerea anilor. Pe măsură ce am devenit adult, speranţa a murit încet, lăsând loc mai întâi revoltei, apoi resemnării, pentru ca acum să fie tăcerea. De aceea, astăzi nu voi mai spune nimic despre acele zile, lasând loc tăcerii, in memoriam pentru cei care au murit atunci. Aş fi vrut să fie altfel, dar…


Dec 18 2010

Micul karateka

Săptămâna trecută, micul nostru karateka, a avut primul său examen, pentru centura albă, gradul 8KYU. Emoţii mari, mai ales, că lipsise o bună perioadă de la antrenamente, din cauza unei răceli destul de urâte, dar au trecut toate. Executarea exerciţiilor s-a făcut în formaţie, ceea ce m-a uimit foarte tare, fiind sincronizarea micilor karateka, care, în condiţiile îndeplinirii unei sarcini în orice altă colectivitate, ar fi fost un dezastru total. De fapt, despre asta sunt artele marţiale, despre acea autodisciplină care îţi permite să îţi forţezi mereu limitele pentru a realiza mai mult şi mai bine.

Ceea ce a reuşit sensei Ionuţ Dumbrăvescu cu aceşti puştani este cu atât mai remarcabil, cu cât unii dintre ei au început antrenamentele în urmă cu numai o lună. Dar, prin disciplina şi seriozitate, se pot realiza multe. Felicitări sensei şi mult succes întregului Club Sportiv „Loviştea”!


Dec 14 2010

Pomana porcului

Motto:

„Ideal suprem, vremea să se cearnă,

Şi să mai avem sărbători de iarnă.

Dacă taci puţin, la lumina lunii,

Vezi dinspre destin revenind străbunii.


Lupi pe sate bat, viscolul se-aude

Să te-mbraci curat şi să mergi la rude.

Toţi cei dragi se-ntorc, casa le e rana

Şi să tai un porc şi să faci pomana.”

Ideal suprem – Adrian Păunescu

În fiecare an, în decembrie, în gospodăriile de la ţară, se adună rude, vecini, naşi sau fini, pentru sacrificarea animalului ce urmează să asigure provizii de hrană pentru întreaga familie, timp de aproape un an întreg. Şi acest lucru se întâmplă de multe sute de ani, tradiţiile legate de acest eveniment în viaţa familiei de la ţară fiind diferite, dintr-o zonă a ţării la alta, dar şi de la o casă la alta. „Câte bordeie, atâtea obiceie” spune o vorbă din bătrâni şi chiar aşa este. În acest week-end, am fost la ţară, la bunicii soţiei, pentru acest eveniment al familiei, deoarece, la ţară, sacrificarea porcului din preajma Crăciunului reprezintă o adevărată sărbătoare. M-am hotărât să expun pe film, având în dulap un ultim film alb/negru, pe care l-am încărcat în aparat, mi-am pregătit obiectivele, chiar şi cele vechi, pe montură M42, şi am plecat spre satul copilăriei soţiei mele.

A fost o zi friguroasă, dar însorită, în care am dat ocol de nenumărate ori celor care se ocupau cu tranşarea animalului proaspăt răpus, imortalizând, chiar şi cu telefonul, momentele cheie. Tot cu ajutorul telefonului am pus pe internet câteva cadre, în special pentru vărul soţiei, stabilit de câţiva ani în Italia. De obicei, el era aici la tăierea porcului, dar, din păcate, anul acesta nu a mai putut fi alături de noi. Noroc cu Internetul şi „Facebook-ul” că am reuşit să îi aduc, măcar vizual, o fărâmă a acestor momente unice, din sânul familiei şi să-i mai alin un pic din dorul de casă.

De fapt, tăierea porcului despre asta este vorba, nicidecum despre cârnaţii, toba, lebărul şi toate cărnăriile care derivă din acest moment.  Este momentul când, părinţii îşi revăd copiii, nepoţii şi celelalte rubedenii. Este momentul când bunii vecini, naşi sau fini, copii, nepoţi, unchi sau veri, se adună la casa celor în vârstă, unde, trebăluiesc în jurul animalului sacrificat, spre fericirea şi mulţumirea bătrânilor care îi privesc din prispă, cu o lacrimă în colţul ochiului pe care o şterg, pe furiş, să nu-i vadă cei tineri. Nu este timp de tristeţe în aceste momente, poate doar de mulţumire şi fericire să îi vezi pe toţi ai casei, adunaţi în jurul tău.

Vremurile schimbă obiceiurile, chiar şi oamenii, pe care îi aruncă în diferite cotloane ale lumii, dar, tăiatul porcului rămâne acelaşi bun prilej de a te întoarce acasă şi de a te bucura de revederea celor dragi. Dacă mai demult porcul nu se pârlea în întregime, ci se jupuia pentru a face opinci lîntregii familii, acum vreo douăzeci şi ceva de ani, când eram mai mic, îmi aduc aminte cum se pârlea porcul pe un pat de paie pentru ca mai apoi să fie curăţat bine. După ce era spălat, se tăia o bucată de şorici, din care se înfruptau toţi cei prezenţi. Acum, s-a renunţat la paie, se pârleşte cu ajutorul buteliei, peste care se toarnă apă caldă în permanenţă, ca să se păstreze intensitatea flăcării. Partea cu şoriciul a rămas şi, deşi nu mă dau în vânt după şorici, la tăierea porcului mănânc cu aceeaşi plăcere cu care mănâncă toată lumea. De fapt, toată carnea are un alt gust acum, la pomana porcului, decât în restul timpului.

Sacrificarea şi tranşarea porcului nu durează foarte mult, deşi frigul lunii decembrie îţi pătrunde în oase şi te face să percepi timpul mult mai lent. Noroc însă cu ţuica fiartă, adusă de una dintre femei şi băută din ceşti mici de lut, care îţi încălzeşte sufletul şi îţi dezmorţeşte muşchii. Gospodina casei, caută întotdeauna cele mai mici ceşti cu putinţă, ştiind că tentaţia bărbaţilor este mare şi nu vrea să rămână cu treaba nefăcută. După ce este pârlit şi curăţat, se taie grăsimea de pe spate şi burtă, o mică parte din această grăsime, devenind slană, cealaltă fiind topită şi pusă în „garniţă”, cu bucăţi de carne proaspăt prăjite. Se îndepărtează şira spinării şi se scot pe rând, inima, plămânii, ficatul şi măruntaiele care urmează să fie spălate şi folosite la cărnaţi.

După ce este tranşat porcul, iar carnea este pregătită să fie tocată cu usturoi, pentru delicioşii cârnaţi, ori să fie dusă la afumătoare, toată lumea se aşează la masă. Focul arde pocnind în sobă, ţuica descleştează gurile, mămăliga aburindă este tăiată cu aţa, iar carnea se mănâncă cu mâna. Nu este prea mult timp pentru mâncat, deoarece copiii, moleşiţi de căldura sobei, după frigul de peste zi, adorm liniştiţi, iar acum toată lumea poveşteşte şi se simte bine alături de „ai casei”. Este un sentiment minunat pe care îl au cei în vârstă şi nu numai, vazându-şi copii, nepoţi şi strănepoţi, adunaţi la aceeaşi masă.

Cam despre asta este pomana porcului, nicidecum de cantităţile imense de friptane sau alcool ce pot fi îngurgitate într-o singură seară. Acum, la oraş, te duci la hypermaket, iei din raft muşchiuleţul, iar de la raionul de băuturi, iei sticla de palincă cu para înăuntru şi te duci acasă să petreci spre disperarea ficatului. Iar, la masă, în jurul tău, griji, facturi şi probleme te fac să bagi în tine ca într-un tanc, pentru ca mai apoi să te trânteşti pe canapeaua din faţa televizorului de unde vei primi sfaturi pentru o dietă sănătoasă.