22 decembrie

Este data când comemorăm… de fapt, este data când limbajul de lemn ia locul sentimentelor; este data când discursuri sforăitoare sunt rostite la diverse manifestări mai mult sau mai puţin transmise în direct. În urmă cu 21 de ani, fiind mândru elev al clasei a 8-a, eram în vacanţă şi mă rugam de părinţi să mă trezească când plecau la servici, pentru a da drumul la radio „Europa Liberă”. Sentimentele pe care le-am putut trăi atunci au fost foarte intense, după acumulările de complexe şi frustrări pe care le căpătasem în amarii ani ai comunismului. Am ieşit pe străzi, mergând liniştit şi tăcut, cu sufletu-mi chiuind de bucuria speranţei care se năştea în acele zile. Ani de zile, acea speranţă din sufletul meu de adolescent a rămas, însă vocea s-a pierdut cu trecerea anilor. Pe măsură ce am devenit adult, speranţa a murit încet, lăsând loc mai întâi revoltei, apoi resemnării, pentru ca acum să fie tăcerea. De aceea, astăzi nu voi mai spune nimic despre acele zile, lasând loc tăcerii, in memoriam pentru cei care au murit atunci. Aş fi vrut să fie altfel, dar…


Leave a Reply