Dec 30 2010

Şi trăsăi linie…

2010 a fost un an bun pentru mine şi pentru cei ai casei. Atât profesional, cât şi personal pot spune că ne-a mers bine. „Am” intrat cu toţii în clasa a doua, „am” promovat examenul pentru centura albă, 8KYU, „am” evoluat şi la scriere şi la matematică, ce să mai, suntem pe val. Deşi am folosit pluralul, meritul este al unei singure persoane, cu păr bălai şi ochi albaştri, care are 9 ani.

Am aflat mai mulţi prieteni mai mici, iar orele de engleză predate lor mi-au adus nenumărate satisfacţii. Poate cea mai importantă satisfacţie este evoluţia lor ce se poate vedea cu ochiul liber de la o săptămână la alta. Anul acesta nu am mai făcut proiecte, din păcate, dar am avut timp să născocesc nişte idei pentru proiectele viitoare.

Pe plan fotografic, 2010 a fost un an deosebit de „fructuos”.  Am participat la două expoziţii ale Fotoclubului „Floarea de Colţ” din Râmnicu Vâlcea şi am pus umărul la relansarea acestui fotoclub. Din păcate, o chestiune de principiu m-a împiedicat să mai fac parte din acest fotoclub. 2010 a însemnat totodată şi proiectul etno 3D, un proiect care mi-a adus extraordinar de multe satisfacţii. În primul rând, a fost  reacţia celor care au văzut fotografiile noastre, dar şi faptul că am reuşit itinerarea expoziţiei, ajungând chiar şi în Senatul României. Pe lângă fotografiile cu care am participat la etno 3D, am realizat DVD-ul de prezentare, un fel de echivalent al blogului, cu toată evoluţia proiectului de la idee până la vernisajul din Senat.

Şi cu toate acestea, încerc un sentiment pe care abia reuşesc să-l definesc şi care este în contradicţie cu realizările acestui an, dar în perfectă concordanţă cu societatea şi vremurile în care trăim. Valori, principii, moralitate, toate-s răsturnate. Primează acum cel care urlă cel mai tare şi dă din coate cel mai abitir. Are de câştigat cel care este în stare să te scuipe în faţă, pentru ca mai apoi să te sărute cu „dragostea prietenului adevărat”. Trădarea şi ipocrizia sunt la loc de cinste. Obsesia de a fi primul în orice situaţie, chiar şi când toată lumea aşteaptă în rând la barieră, se învaţă de mic. Şi, colac peste pupăză, mai toţi oamenii de calitate, care ar putea realiza aici ceva, îşi caută norocul în altă părţi mai bune. Mă întreb cine o mai rămâne în ţară.

Aşadar, „auspiciile” (ca să folosesc un cuvânt „de lemn”) lui 2011 sunt cam… maro. Nu ştiu cum de mai rezistă moderatorii show-urilor tv care scot pe tapet tot felul de grozăvii mai mult sau mai puţin guvernamentale şi care fac telespectatorul să fiarbă de revoltă. Se pare că nu prea rezistă, de vreme ce unii s-au ales cu „infarcturi”, la fel de pe nepusă masă, cum alţii, de fapt altele, s-au ales cu „succesuri”.

Nu deţin adevărul absolut şi nu îmi permit să dau sfaturi nimănui, dar acum, la sfârşitul unui an, când trăsăi linia şi mă uitai în urmă, ca să pot privi înspre viitor, nu mai ştiu ce să mai zic. Ştiu doar că vreau să le mulţumesc tuturor celor care au fost alături de mine, vreau să le cer iertare tuturor celor faţă de care am greşit, iar faţă de neputinţa oamenilor politici, permiteţi-mi, stimaţi domni, să îmi exprim infinita scârbă şi ură de care pot fi eu în stare. N-ar trebui să spun asta, ca bun creştin cum am fost educat, dar, credeţi-mă acestea îmi sunt sentimentele.

Ce îmi doresc pentru viitor, pentru anul care vine… două lucruri esenţiale: sănătate, pentru că e mai bună decât toate, şi înţelepciune pentru a lua deciziile bune pentru mine şi pentru cei dragi. Restul vine de la sine… Aaaa…. Şi nişte… coaie mai umflate!


Dec 27 2010

Biertan, 2008

Rătăcind prin arhiva cu fotografii, am dat peste cele făcute la Biertan, în 2008. Totul a pornit de pe forumul Agora Foto. O idee a unui amic de forum care a prins uşor contur. Ne-a spus detaliile, am aflat preţurile, am aflat cum se ajunge în locaţie, am stabilit de comun acord perioada când urma să ne întâlnim şi am pornit la drum. Împreună cu un alt pasionat de fotografie din Râmnicu Vâlcea, am traversat Carpaţii în judeţul Sibiu. Am ajuns după amiază în Biertan, un sat cetate tipic ardelenesc. De ce spun tipic ardelenesc? Pentru toate lucrurile erau în ordinea lor firească, iar oamenii extrem de primitori. Aşa a început un weekend de fotografie, un weekend de care îmi voi aduce aminte cu foarte multă plăcere, din două motive.

În primul rând, pentru recolta fotografică pe care am obţinut-o acolo. Sătenii au fost foarte amabili cu noi, permiţându-ne să tăbărâm efectiv pe ei şi să ii fotografiem. Deşi mulţi dintre ei o duc foarte greu, sărăcia în care trăiesc izbindu-te la tot pasul, oamenii aceştia nu şi-au pierdut zâmbetul, iar copiii, copiii efectiv nu aveau niciun fel de problemă ca alergau prin noroi, că aveau hăinuţele vechi, dar curate. Ei aveau lumea lor şi se jucau cu acea bucurie sănătoasă, pe care, din păcate, nu o mai vezi la copiii de oraş care, dacă pocnesc din degeţelele lor firave, imediat răsar ceva jucării de câteva zeci de lei ce nu mai prezintă niciun fel de interes din momentul în care au ieşit din magazin. Nu, copiii din Biertan alergau imaginându-se puternici cai, înhămaţi de cavaleri cu săbii şi armuri strălucitoare. Iar, când o biciuşcă nimerea urechea şi nicidecum spinarea acoperită de cojocele groase, sigur că începeau ţipetele, iar lacrimile şiroiau pe obraji. Dar se rezolva repede totul, când cavalerul îşi ceda locul calului şi jocul reîncepea. Biertanul este un sat cetate, încărcat de istorie şi având acel farmec aparte al satului românesc. Am urcat împreună cu amicii mei la cetate de unde am prins trezirea leneşă a satului într-o duminică dimineaţa cu soare şi ceaţă. Dar am auzit, că la Biertan ar fi în fiecare dimineaţă ceaţă, cel puţin aşa a fost cât timp am stat noi acolo. A foste extraordinar la Biertan, fapt pentru care spun: Mulţumim George şi Mihaela!

Biertan, 2008 Biertan, 2008

Biertan, 2008 Biertan, 2008

Biertan, 2008 Biertan, 2008

Biertan, 2008 Biertan, 2008

Biertan, 2008 Biertan, 2008

Biertan, 2008 Biertan, 2008

Biertan, 2008 Biertan, 2008

În al doilea rând, pentru prietenii pe care i-am aflat. Se spune, ba chiar există studii de specialitate care au demonstrat că internetul te desocializează, iar exemplele ar putea curge cu nemiluita. Dar aici, iată că nu se mai aplică această regulă. Dimpotrivă, de pe internet, doar ne-am cunoscut cât de cât, dar când ne-am întâlnit a fost extraordinar. Oameni de prin mai toate părţile ţării, uniţi de o pasiune comună, care ne-a apropiat în ciuda kilometrilor care ne despart în viaţa de zi cu zi. Aceştia sunt noii mei prieteni: Simona Cristureanu, Mihaela Cojocariu, Ioan Ciobotaru, George Grădinaru, Claudiu Baias, Zsigmond Bathori, Sergiu Cioban, Cosmin Simon, împreună cu familii, prietene şi moştenitori.

Biertan, 2008 Biertan, 2008

Biertan, 2008 Biertan, 2008

Biertan, 2008 Biertan, 2008

Biertan, 2008 Biertan, 2008

Biertan, 2008 Biertan, 2008


Dec 25 2010

CRACIUN fericit!

Nici măcar un instrument. Nici măcar un efect de voce. Nimic. Doar un colind simplu şi sincer. Din inimă. Crăciun fericit, tuturor!


Dec 24 2010

Te asteptam, Mosule!

Dragă Mos Crăciun, te aşteptăm diseară să vii şi pe la noi. Am fost cuminţi tot anul, am făcut şi fapte bune, dar şi câte o năzbâtie din când în când. Nu vrem prea multe să ne aduci, doar puţină bucurie în suflet şi un zâmbet pe chip. Te aşteptăm cu drag şi noi cei mari, dar şi cei mici.