Păunescu, Adrian – poet

Astăzi, de dimineaţă când am deschis televizorul, starea lui Adrian Păunescu era încă gravă, iar eu mi-am spus în gând: „Slavă Domnului că a mai trecut o noapte!” Ajuns la birou, o parte a ecranului Realităţii TV era galben şi implacabilele „breaking news” curgeau spre stupoarea-mi. „Poetul Adrian Păunescu a murit, în această dimineaţă la Spitalul Floreasca, iar… ” Nodul din gât m-a împiedicat însă să citesc restul. Fără să vreau, m-am trezit în faţa raftului cu 5 volume negre, cumpărate acum ceva ani, mânat de dorinţa să deschid una dintre aceste cărţi, cu coperţi îndoliate. Dar, un gând m-a paralizat. Am realizat, în acel moment, că stratul de praf era destul de gros pe acele cărţi şi m-a cuprins un sentiment de ruşine că nu mai deschisesem vreuna din cărţile lui, atâta vreme, iar acum, când el nu mai este, brusc mi-am amintit de el. Amintiri din facultate, când am reuşit să îmi iau prima carte semnată Adrian Păunescu şi când am aflat povestea coperţilor negre, când zdrăngăneam chitara şi când exersam trăirea sentimentelor curate, sincere şi intense, nopţi de-a rândul, împreună cu prietenii.

Realitatea, însă a venit dur şi mi-a pocnit urechile când pleiada de măncători de căcat au început să debiteze cuvinte prea mari pentru micimea spiritului lor. Pentru a se băga în seamă, au dat fuguţa să apară şi ei la televizor şi să vorbească despre un artist, rostind cuvinte mari, ei, care până mai ieri îl acuzau că juca fotbal cu friptane, cocoţat pe mesele repetatelor chiolhanuri. Scârbă multă, amestecată cu durerea pierderii celui care, prin creaţia sa, îţi fura un zâmbet ori o lacrimă, sau te făcea să plângi în hohote când nu râdeai cu poftă.

Dincolo de „legendele” cu chiolhanuri şi orgii din timpul turneelor Cenaclului Flacăra, la mine în casă au rămas 5 volume cu coperţi negre şi nişte caiete cu versuri scrise de mână, deasupra cărora erau acordurile melodiilor epocii de aur a folk-ului, atât de drag sufletului meu. La mine în casă, a rămas Adrian Păunescu, la fel cum, sunt sigur, că a rămas în casele a mii şi mii de oameni. Se spune că nimeni nu este de neînlocuit, dar aşa cum spunea maestrul Florin Piersic, Adrian Păunescu nu va putea fi înlocuit niciodată.

În liceu, am avut un mare handicap. Nu puteam comenta poeziile lui Nichita Stănescu, din cauza acelor formulări imbecile de genul „poetul a vrut să transmită…”, „autorul a vrut să spună…” etc. Pe Nichita, pur şi simplu îl citeam şi îl simţeam, deoarece trezea în mine sentimente adevărate, mereu altele când reciteam o poezie. Până la urmă, despre asta este creaţia unui artist, despre a stârni sentimente.

Iar, Adrian Păunescu asta a făcut, a stârnit în permanenţă sentimente, sentimente sincere, libere, care te descătuşau. De aceea, nu vreau să îl văd pe Adrian Păunescu, încătuşat, într-un manual rece, unde, alături de o fotografie, apare, pe nedrept, titlul de mai sus.


One Response to “Păunescu, Adrian – poet”

  • Daniel Tomiuc Says:

    Fiecare avem crucea noastra de dus, sa jelesc un Om care a ales, manat sau nu de ratiune, sa treaca la urmatorul nivel nu ma simt vrednic. Dar mai devreme sau mai tarziu oricum se intampla… acum ne mai ramane sa ne bucuram de valorile lasate aici, noua si nu sa incercam sa -i cautam inlocuitor. Acuma Adrian Paunescu (Dumnezeu sa il odihneasca in pace) traieste prin operele sale pentru noi. Sa umplem acel gol cu o valoare in floarea vietii si sa tragem ca invatatura sa ne respectam mai mult artistii cat sun in aceasta viata, pentru a trece mai mai usor apoi peste plecarea lor dincolo …unde noi cei vii, fizic nu avem acces inca.

Leave a Reply