Noi 30 2010

Iar ne sărbătorim

Mâine, prilej de bucurie, e zi liberă. La sănătate se taie bugetul, iar doctorii se împuţinează în fiecare zi (Cine mama dracului ne va mai trata?). Profesorii se bat în concursuri şi orgolii, nu în copii deveniţi oameni. Tembelizorul te face şi mai tembel, cu sloganuri care mai de care mai ipocrite, doar să aibă audienţă televiziunile. La finanţe se pregăteşte ofensiva de colectare a amenzilor pe anul viitor, în loc să vadă cum să strângă impozitele de la ăia care nu vor să plătească că „e deştepţi”. Totul aici este normal, că doar asta este nomalitatea! Iar eu sunt obosit. Ce bine că e zi liberă mâine! Poate o să ies la pozat. Dar de ce oare o fi zi liberă? Heh, în fine, nu mai contează.


Noi 28 2010

Asfinţit

Atât răsăritul soarelui, cât şi apusul sunt ocazii foarte bune pentru a imortaliza spectacolul cromatic ce se desfăşoară în faţa ochilor. Important este să ai timpul şi dispoziţia necesare pentru a te bucura de un astfel de spectacol. Vara, la mare, sunt extrem de mulţi insomniaci care vin pe plajă să privească răsăritul şi momentele oferite de soare, care sunt extraordinare. La fel se poate spune şi despre apus, apusul pe care îl savurezi de pe prispa casei de ţară ori de pe marginea unei bălţi.

Deşi spectacolul este unul grandios, durata lui este extrem de scurtă, nelăsându-ţi posibilitatea de a face prea multe setări. Nici nu trebuie prea multe setări. Răcorea serii, explozia cromatică, sfârşitul unei zile, toate îţi pot oferi acel sentiment de împlinire care încheie excelent o zi toridă de vară.

Ultimele raze ale zilei

La ceas de asfinţit

În liniştea serii


Noi 26 2010

Despre timp

Cascada Lotrişor. Am mers la această cascadă de vreo câteva ori, prima dată fiind mânat numai de dorinţa de a fotografia o cascadă. Tocmai îmi luasem primul SLR, un Canon EOS 3000N,  pe film, şi eram nerăbdător să pun în aplicare ceea ce citeam pe Agorafoto. Spre ruşinea mea, nu mai fusesem la cascadă, aşa că după vreo sute de metri de mers pe drum ferestier, mi-am lăsat maşina într-un refugiu şi am pornit pe jos. În curând, aveam să ajung la această cascadă şi, de pe drum, am terminat filmul din câteva mişcări. Rezulatele, însă, aveau să fie dezamăgitoare. De pe marginea drumului, aveam pretenţia să surprind cadrul anului, dar nu a fost aşa. Am postat o imagine pe Agorafoto şi am aşteptat reacţia ce nu avea să se lase prea mult aşteptată şi ce mi-a desfiinţat pur şi simplu cadrul. Cascada mea nu avea cap şi nu avea coadă, era un subiect aparte, abordat însă banal.

Am băgat la cap şi am revenit la cascadă după vreun an, cu aceste sfaturi în minte şi cu noul DSLR. Am coborât la baza cascadei, i-am dat ocol, căutând unghiul cel mai bun. Am declanşat de câteva ori şi totuşi nu eram mulţumit de rezultat. Vroiam ceva care să transmită un sentiment, o idee, ceva, dar tot nu reuşeam. Am zărit o bancă şi m-am aşezat să mai verific cadrele trase. Tot vizualizând cadrele, la un moment dat, m-am lăsat furat de zgomotul cascadei, privirea căzându-mi pe stândâncile peste care se prăvălea apa, mereu şi mereu. Şi gândul mi-a zburat involuntar la poezia recitată de Moţu Pittiş, pe unul dintre albumele live ale Păsării Colibri şi care sună cam aşa:

Batranii spun ca apa trece
Si spun ca pietrele raman,
Dar lucrul altfel se petrece
Pe vechiul nostru glob batran.
Ca piatra, orisicat de tare,
Se macina si trece stand,
Iar peste trista-i macinare
Doar apele raman curgand.

Acum aveam totul clar în minte. Vroiam să redau trecerea timpului peste stâncile care se bucură de prăvălirea necontenită a apei asupra lor. Am mers la baza cascadei din nou, am setat timpul de expunere la 1/12, cât îmi permitea să trag din mână şi să am efectul mătăsos al curgerii de apă, am cadrat cu căderea apei pornind din colţul stâng, mi-am ţinut respiraţia şi am declanşat. Rezultaul mi-a plăcut foarte mult şi de aceea l-am alăturat imaginilor din portofoliul meu.

Despre timp


Noi 21 2010

Hoinar prin Hermannstadt

Sibiul, cunoscut şi ca Hermannstadt, este un loc special pentru mine, iar ori de câte ori ajung în acest oraş îmi place să hoinăresc, să mă plimb fără ţintă şi să mă pierd pe străduţele înguste, dar pline de istorie. Această dragoste a fost declanşată la primul pas pe care l-am făcut în acest oraş, încă din timpul facultăţii. Trebuia să fac o prezentare a unui autor american şi, cum Biblioteca Americană se mutase din Bucureşti la Sibiu, a trebuit să fac naveta la Sibiu pentru a-mi aduna materialele necesare acestei prezentări. Pe acea vreme, oraşul era un dezastru, cu străzi pline de gropi şi aspect neîngrijit. Şi cu toate astea, tot m-am îndrăgostit de el.

După ani, când am revăzut Sibiul în noile haine, sentimentele mele faţă de el s-au amplificat, iar acum, ori de câte ori ajung în Sibiu, îmi place să îmi pun rucsacul foto în spinare şi să hoinăresc fără ţintă, încercând să surprind o fărâmă din farmecul acestui oraş.

Aşa am făcut şi în anul 2008, când pentru sesiunea foto din Sibiu, am ales să fotografiez pe film, un film alb/negru. Căutam unghiuri mai deosebite care să scoată în evidenţă parfumul medieval al oraşului şi arhitectura deosebită a clădirilor din Piaţa Mică. Eram în trecere pe sub Podul Minciunilor către Piaţa Mică, când, rezemat de zid am observat capacul canalului cu stema oraşului. Mi-am adus atunci aminte de o fotografie realizată de Horhhe, folosindu-se tot de un capac de canal ca element al prim planului pentru a da adâncime fotografiei. Am încadrat cu capacul în prim plan, folosindu-mă de linia sinuoasă a trotuarului pentru a „conduce” ochiul în imagine până la Turnul cu Ceas, subiectul imaginii mele. Am setat o diafragmă mai închisă pentru un câmp de profunzime mare şi am declanşat. Rezultatul mi-a plăcut, de fapt, ştiam că va fi o imagine bună, încă din momentul declanşării.

Această regulă, de a plasa un element în prim plan pentru a da profunzime unei imagini, este foarte des folosită în fotografia de peisaj. Pentru acest lucru, se practică plasarea unui bolovan, trunchi de copac ori orice alt element ajutător pentru defini astfel prim planul.

Parfum medieval