Sep 22 2010

Guns N’Roses live, la Bucureşti

Iată că după aproape 20 de ani, jumătate din visul de a-mi vedea favoriţii anilor de liceu s-a împlinit. Am văzut pe viu, asta ca să nu cad în păcatul englezismelor cu şablonul „live”, formaţia pe care o ascultam zi de zi în urmă cu ceva vreme, când prima grijă a dimineţii era să-mi arunc trei caiete în mapa cu care mergeam la şcoală. Aşa cum scriam într-un post anterior, am avut bilete la Golden Circle, adică zona din faţa scenei, pentru a-l vedea pe Mr. W. Axl „Trouble” Rose de aproape. Pentru acest lucru, ne-am postat în faţa porţilor de intrare cu vreo oră înainte să se permită accesul în zona de concert, fapt ce mi-a permis un „îndeeeeeeluuuuung” răgaz să arunc o privire la oamenii din jurul meu. Erau de la puştani de liceu, care vorbeau despre părinţii lor, fani GunsN’Roses, dar care nu au putut veni la concert din cauza închiderii fiscale a lunii, erau studenţi, erau vechi fani ai vechii formaţii, cu tricourile negre trase peste începutul de burtă specific celor de treizeci şi ceva de ani.

Timpul se scurgea uşor, iar lumea începea să vină la poarta de acces. S-a făcut şi ora 17.00 când scria pe bilet că se face accesul în zona concertului, dar jandarmii de la poartă nu aveau niciun gând să permită accesul. Şi ce să facă omul care aşteaptă la o coadă unde întârzie acel ceva, decât să mai îndulcească aşteptarea cu câte o miştocăreală ca să mai treacă timpul. Şi aşa limbile au început să se dezlege şi oameni practic necunoscuţi discutau de parcă se ştiau de-o viaţă. Toţi ştiam că trupa are bunul obicei să întârzie, chiar cu orele şi, deşi spoream fiecare din noi numărul acestora, speram în taină să fie cât mai puţine. După prima oră de aşteptare, în sfârşit s-a permis accesul şi am luat-o la fugă către poarta unde se făceau verificările biletelor pentru a prinde un loc la „mojo” (acel gard metalic din faţa scenei).

Am ajuns în râvnitul loc de unde nu am mai plecat şi iar ne-am pus pe aşteptat. De data aceasta o aşteptare mai crudă, fiind în faţa scenei, cu zvonurile care circulau în jur cum că ar fi ba în Bulgaria, ba în Groenlanda şi că vor mai întârzia încă trei/patru ore. Lumea deja devenea nerăbdătoare, nici trupa de deschidere nu începuse, la ora la care la celelalte concerte trupa principală era deja în toiul recitalului. În mod firesc, fluierăturile şi huiduielile au început să vină către scenă, amplificându-se cu fiecare rând de oameni. Toată lumea îşi privea ceasul din minut în minut, fără să mai ştie ce ora era. Mai trecuse încă un minut, încă zece, încă o jumătate de oră.

În sfârşit, luminile se sting şi apare trupa de deschidere. O trupă tânără, vioaie, ce erau deosebit de încântaţi că fuseseră sunaţi personal de „unicul şi singurul” Axl Rose, care le-a propus să cânte în acest turneu european, în deschiderea GunsN’Roses. Recitalul a fost unul alert, cu ritmuri vioaie şi presărat cu mici imbecilităţi sexuale. Deşi tot anunţau că era utima piesă, toboşarul lor dădea ritmul pentru o nouă melodie. Dar, cum românul e răbdător, am mai  îndurat cu toţii încă trei piese, după anunţata „ultimă” piesă.

Iarăşi luminile scenei s-au aprins, iar tehnicienii au făcut ultimele probe pentru formaţia lui Axl. Dar, trupa tot nu apărea. Huiduielile au pus iarăşi stăpânire pe un public destul de încercat de aşteptarea aceasta, iar zvonurile, dintre care unele aruncate la mişto, îl dădeau pe Cătălin Crişan ca al doilea artist de deschidere. În fine, luminile s-au stins, iar în uralele unui public deja încălzit de huiduieli, au apărut.

GunsN’Roses erau la mai puţin de câţiva metri de noi. Însă, instrumentiştii erau alţii, trei chitarişti, dintre care unul deosebit de cald cu publicul, mai ales cu puştoaicele de lângă „mojo” şi pe care îl cheamă DJ Ashba, pe scurt de la Darren Jay, nu că ar pune muzică în vreun club, un basist care, deşi trecut de prima tinereţe alerga de colo, colo cu basul aruncat pe după gât, tobarul care avea ritmul în sânge şi „chinuia” perfect atât tobele, cât şi cinelele.

Sigur, aş fi vrut să văd gaşca nebună de acum 20 de ani, cu Axl, Slash, Duff McKagan, Matt Sorum, Izzy Stradlin, Dizzy Reed, dar, din păcate, aşa ceva nu mai este posibil. S-au despărţit, aşa cum multe alte formaţii au făcut-o şi gata! Regretul de a nu-i vedea în vechea formulă persistă şi va persista mereu până în momentul în care, sper eu şi nu numai, s-ar reuni.

Nu mi-am propus să scriu aici o cronică a concertului din simplul motiv că sunt extrem de subiectiv, fiind un fan încă din timpul liceului al acestei formaţii. Aseară m-am bucurat de muzica lor, am retrăit momente din timpul liceului şi l-am văzut pe viu pe Axl Rose, acelaşi „trouble maker” (generator de scandal), pe alocuri îngâmfat, dar poate aşa îi stă bine unui artist de talia lui. Oricum, pentru vârsta lui, aproape 50 de anişori, aseară a fost de-a dreptul uimitor. Şi nu numai că a ţopăit pe scenă în continuu, nu ca acum 20 de ani, ce-i drept, nici nu ar avea cum, având în vedere anii care au trecut peste el. Însă ce m-a uimit de-a dreptul a fost interpretarea excelentă făcută. A fost aproape de nerecunoscut şi asta în bine. Piese ca „November rain”, „Night train”, „Mr. Brownstone” ori „Rocket Queen” au fost interpretate fără cusur. Notele înalte pe care altădată se chinuia să le ia, acum erau cântate mult mai bine.

Ştiam că nu va cânta „Don’t cry”, însă la Paris, unul dintre chitarişti, Bumblefoot, a ieşit pe scenă şi a interpretat-o la chitară, numai instrumental. Nu ştiu ce s-a întâmplat la Bucureşti, cert este că atunci când primele acorduri ale acestei piese au răsunat prima dată, o mare de oameni au început să cânte. Poate că acest lucru l-o fi impresionat într-atâta măsură încât a cântat-o împreună cu publicul. Un alt moment deosebit al serii a fost când un spectator i-a aruncat pe scenă steagul României cu gaură în locul fostei steme, în timpul piesei „Knocking on Heaven’s Door”. Axl s-a aplecat, l-a ridicat şi l-a îmbrăcat ca pe un sombrero, terminând piesa cu steagul României de gât.

Seara, de fapt noaptea, s-a încheiat în extaz pe acordurile „Paradise City”, care a generat nişte explozii de confetti, artificii şi urale. A fost un concert excelent pentru noi, fani de 20 de ani, ai Guns-ului, iar acum aşteptăm să vină şi Velvet Revolver în România. Entuziasmul ar fi la fel, aşteptându-i pe Slash&co, chiar de ar fi să întârzie la fel.