Aug 30 2010

Un vis (pe jumătate) devenit realitate

În timpul liceului, ascultam multă muzică. Dimineaţa, până plecam la şcoală, mai apăsam butonul „play” al casetofonului adus pe şustache de mama din fosta Iugoslavie. Şi, până aruncam blugii pe mine şi un tricou negru, ascultam Guns N’Roses. Sigur, îmi plăceau şi baladele lor, iubite de toată lumea că doar erau la modă, dar şi melodiile lor grele, de genul „Civil War”, „Used to love her” sau „Coma”, „Paradise City” ori „Mr. Brownstone”, „Rocket Queen”, „You’re crazy”, Double takin’ jive”, „Breakdown”, „Locomotive”, „Live and let Die”. Alergam cu ochii minţii până în America, la vreunul din concertele lor, trupul rămânându-mi la ora de franceză, unde visam nestingherit în ultima bancă, având deja numărul regulamentar de note  pentru trimestrul în curs.

La toate chefurile unde mergeam, aveam mereu prin buzunarele blugilor câte o caseta cu Guns, pe care gazdele o puneau la casetofon să scape de gura mea. Eram fan de fan, nu alta. Anii au trecut, am ajuns la facultate, am terminat şi facultatea, iar formaţia mea de suflet nu a mai scos niciun material muzical. La un moment dat, a răzbătut şi până la mine, proaspăt profesor de engleză, vestea că Guns se despărţiseră. Şi nu oricum, ci în binecunoscutul lor stil, cu scandal. Mi-a părut rău, însă aveam acum alte priorităţi. Abia după un număr de ani, când am revenit la obişnuinţa de a asculta muzică, m-am interesat de soarta formaţiei mele preferate din liceu. Aşa am aflat că Axl Rose şi-a arogat numele formaţiei şi a rămas cu clăparul Dizzy Reed, iar restul membrilor formaţiei au plecat, nemaisuportând comportamentul egocentrist al lui Axl. Slash, Duff McKagan, Matt Sorum s-au reunit în formaţia lui Slash, Velvet Revolver, în timp ce Gilby Clark şi-a văzut de cariera solo. Sigur, fiecare are acum câte un proiect solo, însă nu mai au acelaşi succes pe care l-au avut odinioară.

Am ascultat Velvet Revolver, formaţia lui Slash, precum şi ultimul album al lui Axl, „Chinese Democracy”, aşteptat vreo 15 ani, însă nu mai au aceeaşi putere de a subjuga muzical ascultătorul. Se vede că unul duce lipsa celuilalt: Axl, cu creaţia muzicală, iar Slash cu tehnica inconfundabilă de a mânui chitara .

Cu toate acestea, astăzi mi-am luat bilet la concertul din 21 septembrie al GN’R, trezindu-mă peste ani din dulcele vis din timpul orelor de franceză, cu biletele în mână. Din păcate, neputând să ascult vechiul Guns N’Roses, pot spune că mi s-a îndeplinit numai o jumătate de vis. Dar, şi aşa, abia aştept concertul din septembrie.

Acum, cu biletul în buzunar, scotocesc dulapul după tricoul negru cu GN’R, vechea siglă (sic), iar stickul cu muzică din maşină e deja umplut cu toată discografia GN’R.


Aug 2 2010

Fotografia încotro? …

Am mai scris în urmă cu fix o lună de zile un post cu acest titlu. Mă întrebam atunci ce rost mai are să apeşi declanşatorul aparatului de fotografiat atunci când gândul îţi zboară la medaliile sau titlurile pe care le vei cuceri, vânând acea imagine. Mă întrebam oare unde este „arta de dragul artei”, când eşti dispus să declanşezi pentru emoţia aceea care va face un suflet să vibreze.

În acest week-end am avut expoziţia de fotografii tridimensionale la Muzeul Judeţean de Istorie, fiind vizitată de un număr foarte mare de vizitatori, după spusele gazdelor au fost în jur de 700 de persoane. Pe lângă felicitările de complezenţă, făcute din politeţe, pe lângă micile răutăţi cauzate de invidie, au fost şi multe reacţii şi felicitări venite din suflet, de la oameni care au reacţionat afectiv după ce au văzut că lucrările noastre. Dar, ceea ce mi-a bucurat sufletul cel mai mult a fost reacţia unei doamne care mi-a dat răspunsul întrebării din titlu.

După ce a vizionat toate lucrările, având acea stare de ameţeală cauzată de efortul ochilor de a vedea fotografiile 3D, s-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă eu sunt autorul lucrărilor. I-am răspuns că sunt numai unul dintre cei trei autori şi m-am văzut nevoit să îi explic de ce are acea stare de ameţeală. Mi-a spus apoi că a observat că o dureau ochii, dar că a ţinut cu tot dinadinsul să vadă toate lucrările, deoarece, văzând fotografiile expuse a retrăit o parte din anii copilăriei când mergea desculţă pe uliţa satului, în grădină sau la şcoală, când aştepta cu nerăbdare ca bunica dânsei să bată laptele în putinei şi să îşi înfigă degetele în untul care se forma, când mirosea a fân proapspăt cosit, când se adunau toţi fraţii în jurul mesei joase, iar mama le tăia mămăliga cu aţa. Mi-a mulţumit pentru ocazia de a retrăi acele clipe şi a plecat vizibil impresionată.

Sentimentul pe care l-am trăit în acel moment a fost răspunsul întrebării. Restul chiar nu mai contează, titluri medalii, concursuri, saloane, în comparaţie cu acel sentiment. Despre asta cred eu că este fotografia.