Fotografia încotro???

Ultimele zile, prin prisma faptului că sunt ţintuit în casă din cauza unei varicele, dar şi din cauza unor discuţii neprincipiale, am avut oportunitatea să stau strâmb şi să judec pe cât am putut de drept în ceea ce priveşte fotografia şi puterea de asociere a fotografilor. Când am deschis eu ochii în ale fotografiei, îi urmăream pe Florin Constantinescu, pe Viorel Anghel şi pe alţi granzi cum se plângeau că orice formă de asociere a fotografilor este din start sortită eşecului. Nu puteam să cred, nu vroiam.

Din păcate, mi-a luat 5 ani să mă conving pe deplin că în afara unor sentimente de prietenie care pot lega doi fotografi, altceva nu îi poate lega. Restul este o alergătură după titluri, expoziţii, efiapuri, afiapuri de bronz, de argint, … de rugină. Iar pentru aceste lucruri se declanşează adevărate isterii. Mă duc la gară, pozez trei fierătanii, cumpăr nişte passepartout gata tăiat de la Ikea şi apoi hai să trântesc o expoziţie la Vâlcea, săptămâna viitoare mai fac una la Dăbuleni, încă una la Vaideeni şi mi-am făcut norma pentru titlul de „membru creator consacrat”. Consacrat pe unde? Printre pepenii de la Dăbuleni…

Ce s-a întâmplat cu arta de dragul artei? Dorinţa de a expune undeva, iar la vernisaj să stai după perdele şi să încerci să surprinzi reacţia publicului. Să simţi acea căldură în stomac atunci când o persoană zăboveşte preţ de câteva minute în faţa lucrării tale. Nu mai spun de reacţia pe care o poţi avea în momentul în care surprinzi şi o reacţie de mirare, de încântare la un peisaj pe care l-ai luat într-o dimineaţă geroasă de ianuarie.

Nu mai există aşa ceva acum. Acum totul se face în viteză şi în cantităţi mari. Orice neavenit, înţolit în „treling”, cu „şlampeni” de cauciuc în picioare, tricou fără mâneci mulat peste o imensă burtă păroasă trebuie să aibă un aparat mare, cu curea groasă şi cu un ditamai … tun de obiectiv. Daca obiectivul e şi alb, eşti tăticu’ lor. Şi poţi emite pretenţii de mare fotograf, poţi să iei, în cazul unei expoziţii de grup, cel mai vizibil loc din sala de expoziţie, pentru că tu eşti mare pozograf. Te înscrii repede într-o asociaţie şi te pui pe făcut expoziţii. Una la Vâlcea, alta la Dăbuleni, alta la Vaideeni şi gata, te vei numi mare artist fotograf.

Nu, eu nu pot să fac aşa şi nici nu vreau să fac aşa ceva. Am încercat să fac lucrurile să meargă, dar, acum recunosc că am dat greş. Am eşuat. Vorba unui amic, fotograf şi el, care mi-a spus, într-un fel mai plastic: „Nu vezi, băi fraiere, că de când suntem organizaţi într-un fotoclub nu am mai făcut nicio poză?”

Nu pot decât să îi dau dreptate. Şi nu simt decât un gust amar pentru că am pus suflet. Iar, acum, la final, cu ce m-am ales? Fără cadre noi, doar cu gustul amar.

Da, acum m-am convins. Horhhe, Florine, Viorele aveaţi dreptate, fraţilor. Nu se poate cu mai mulţi! Fiţi fericiţi în sistem solo, aşa cum voi fi şi eu de acum încolo.


Leave a Reply