Iul 28 2010

Vara, (cel mai bine e) la ţară…

E vară, e soare, „e” multe lucări prin oraş, în curând „e” şi zilele imnului, cu multă lume pe stradă, grătare sfârâind cu mici, bere în valuri şi alte mijloace de entertainment oltenesc. Pe lângă aceste „minunăţii” se vor mai întâmpla şi niscaiva manifestări culturale, unde este prinsă şi expoziţia de fotografii tridimensionale la care particip şi eu, etno 3D. Va fi o seară specială pe 31 iulie, când muzeele din Râmnic vor avea program prelungit şi vor oferi spre delectare „intelectuală” câteva expoziţii, concerte, mici piese de teatru. În rest, lume multă, distracţie pe măsură şi oameni păşind agale pe străzile oraşului, în răcoarea serilor de vară.

Era o vreme când lumea se dorea la oraş, să vază pe „strada mare”, „trăsuri, femei cochete şi fete, încălţate cel puţin”. Acum, dorinţele parcă s-au răsturnat.  M-aş lăsa bucuros pe mâna vreunei babe cu pretenţii de medic comunal, decât să pun bancnota albastră în buzunarul unui halat alb, cu pretenţii de doctor licenţiat; m-am săturat şi de confortul occidental al vieţii de la bloc. La ţară nu există berărie, cum este aci la oraş şi pe care o recunoşti înainte de a-i citi numele pe vreo casetă luminoasă, după „mirosul acru de pişat”, ce bântuie în juru-i. Şi ce dacă nu-i regie, nu trebe să cari hârţoagele cu roaba pentru vreo autorizaţie, ca să nu mai vorbesc de alte şpăgi. Vreau să beau o cinzeacă proastă, servită de un cârciumar cu şorţul slinos şi care se plânge în permanenţă că-i pune nevasta coarne cu un jendarm. Decât semafoare şi maşini bară la bară, prefer drumul plin de praf şi posteriorul vacilor care dau domol din coadă, în drumul lor spre livadă. Cât despre ţânţarii subţiri la glas, îi prefer pe loc, cocalarilor de pe centru care se laudă în gura mare cu ce sculă au ei şi unde şi-o bagă non-stop. Cel puţin, ţânţarii au la cap scula, care pe deasupra mai e şi minusculă şi nu se laudă cu ce nu au. Iar când se ia câte-o măsură, prefer să aud lumea cum înjură agentul sanitar, decât să aud 120.000 de „primari” care ar fi făcut complet diferit decât ăla de este pus în funcţie ca să facă treaba. Şi fetele… pe fete le prefer desculţe, decât cu lănţişoare legate de gleznă şi cu călcâiele împuţite. Sigur că şi pe la ţară mai sunt fapte care ar putea scandaliza, dar când te pomeneşti că îţi opreşte un „gip” alb sub fereastră şi la 30 de secunde după aceea începe să se hâţâne, ce ai putea zice. Noroc, că toată operaţiunea nu durează mai mult de 45 de secunde cu tot cu dezbrăcat. Cu pictorii aş vrea să merg şi eu la ţară, ca să nu mai văd străzile pavate şi măturate, unde vine cocalaru’ şi aruncă ambalajul de la îngheţată jos, la juma’ de metru de coşul de gunoi. Nu mai vreau nici cinematograf, chiar şi 3D, unde imbecilii îşi arată preferinţele muzicale de la soneriile mobilelor taman în timpul acţiunii, când filmul este mai palpitant. Bine că avem BINGO!

Îmi place Mircea Baniciu până la obsesie, îmi plac cântecele lui şi cred că pot fredona 80 % din cântecele sale, dar cu „Viaţa la ţară”, am început să nu mai fiu de acord de ceva timp. Poate că m-am făcut ţăran între timp, dar mai bine aşa decât un infatuat de oraş care ştie totul şi care nu poate înţelege că mai există şi alte persoane pe lângă persoana lui, „ombilicul lumii”.  Şi care nu înţelege că propriul interes nu poate să fie chiar întotdeauna deasupra interesului celorlalţi. Bunul simţ ar trebui să te edifice când să îţi iei interesul personal şi să-l laşi un pic deoparte…


Iul 13 2010

Şi chiar filmezi cu aparatul foto?

Aveam, mai demult, o părere preconcepută apropo de aparatele fotografice care şi filmau. Le consideram pur şi simplu momeli pentru fraierii care se lăsau prostiţi de departamentele de marketing ale firmelor producătoare de aparate de fotografiat. Şi aveam dreptate, până în momentul apariţiei primelor modele de DSLR-uri cu funcţie de filmare. Iniţial, am crezut că este aceeaşi strategie de marketing, însă o discuţie cu Horhhe, la ceas târziu de noapte, într-o pensiune de prin Biertan, mi-a oferit primele semne de îndoială.

Argumentele care m-au pus pe gânduri şi despre care am citit apoi zeci, poate sute de recenzii, au fost posibilitatea de a folosi obiective de foarte bună calitate şi folosite de obicei la fotografiere, precum şi o calitate extrem de bună a filmului realizat pe o cameră foto. Transformarea unui aparat fotografic, împreună cu toate accesoriile sale, mă refer aici în special la obiectivele care sunt sensibil mai ieftine decât obiectivele camerelor video, a început să ofere noi posibilităţi mai ales fotoreporterilor aflaţi în situaţii în care nu pot beneficia de echipament voluminos, dar şi celor pasionaţi de imagine.

Astfel, au început să fie folosite aparatele foto în diverse filmări, calitatea acestora convingând regizori consacraţi şi nu numai şi oferind posibilităţi limitate doar de imaginaţia şi cunoştinţele tehnice ale celor aflaţi în spatele aparatului. Singurele ingrediente pentru a păşi pe noi teritorii poate prea puţin umblate sunt creativitatea şi acea doză de „nebunie” frumoasă, când vrei să îţi depăşeşti limitele în permanenţă.

Pe astfel de teritorii au păşit şi cei de la ANTRACT, împreună cu Dani Ilinca, un talentat fotograf şi regizor de pe aceste meleaguri, care au decis să filmeze videoclipul noului single „Pentru tine, nou„,  folosind această tehnică. Au folosit două camere Canon EOS 5D Mark II, un aparat de fotografiat cu funcţie de filmare Full HD, din gama adresată profesioniştilor. Pe blogul lui Bobiţă, am putut viziona un teaser, realizat de Dani, la una din repetiţiile formaţiei. Calitatea filmării acestui mic teaser m-a făcut extrem de curios să văd rezultatul final, anume videoclipul la care se lucrează din plin. Am văzut câteva fotografii de la filmări, am văzut şi o filmare cu making of-ul acestui videoclip şi, din ceea ce am văzut până acum, sunt convins că va ieşi ceva de excepţie.

Până în momentul lansării videoclipului (fie vorba între noi, nu mai este chiar aşa de mult), iată cum s-au desfăşurat ostilităţile la filmări.


Iul 10 2010

Lacrima dimineţii

Acum, că lucrurile s-au mai liniştit, expoziţia „etno 3D” este pe simezele Muzeului Satului de la Bujoreni, varicela este aproape istorie, am găsit răgazul să mă mai ocup şi de fotografie. Zilele trecute, am reuşit chiar să smulg o oră de declanşări împreună cu fiul meu, pe o tarla de lângă oraş. A fost reconfortant.

Azi dimineaţă, făcând un pic de ordine prin calculator, am găsit  o imagine care îmi trezeşte amintiri frumoase, legate de Muzeul Satului şi de perioada când ieşeam la fotografiat cu zeci de reguli de compoziţie şi tehnici de fotografiere în minte, încercând să le aplic cât mai bine în practică. Am ieşit cu prietenul meu Bobiţă Cătuşanu, proaspăt posesor al unui DSLR Canon şi cu copiii, profitând de o dimineaţă frumoasă de primăvară.

Am fotografiat câteva portrete, iar la un moment dat am montat pe aparat teleobectivul de 100-300 mm, sperând să iau o imagine cu roua, la firul ierbii. Am dus zoom-ul către 300 de mm, am setat diafragma la 5,6 pentru un câmp de profunzime îngust, astfel încât să izolez un fir de iarbă cu o picătură de rouă de restul firelor de iarbă. Am dus aparatul la ochi şi mă chinuiam să fac focusul pe picătura de rouă, dar nu reuşeam. Autofocusul intra automat în funcţiune şi îmi dădea peste cap compoziţia. Am optat atunci pentru focusul manual, fiind pentru prima dată când mă luptam să fac clarul manual. Când m-am convins că picătura era în focus, am declanşat. Deşi diafragma era deschisă la maxim, cantitatea de lumină îmi dădea un timp de expunere destul de lung pentru a sta nemişcat cu un teleobiectiv ataşat la aparat. Am crescut sensibilitatea la ISO 200, apoi la ISO 400, mi-am ţinut respiraţia şi am declanşat. Aşa am obţinut imaginea pe care o aveam în minte.

Vroiam să fie o imagine simplă, dar care să scoată în evidenţă frumuseţea lucrurilor mărunte, din lumea de jos, prea puţin observată de oamenii grăbiţi. Citisem de curând un principiu foarte important în fotografie, potrivit căruia „mai puţin însemnă mai mult” (less is more), iar această fotografie venea să confirme acest principiu.


P.S. Iată-mă în momentul declanşării finale când am reuşit să iau cadrul de mai sus.


Iul 2 2010

Fotografia încotro???

Ultimele zile, prin prisma faptului că sunt ţintuit în casă din cauza unei varicele, dar şi din cauza unor discuţii neprincipiale, am avut oportunitatea să stau strâmb şi să judec pe cât am putut de drept în ceea ce priveşte fotografia şi puterea de asociere a fotografilor. Când am deschis eu ochii în ale fotografiei, îi urmăream pe Florin Constantinescu, pe Viorel Anghel şi pe alţi granzi cum se plângeau că orice formă de asociere a fotografilor este din start sortită eşecului. Nu puteam să cred, nu vroiam.

Din păcate, mi-a luat 5 ani să mă conving pe deplin că în afara unor sentimente de prietenie care pot lega doi fotografi, altceva nu îi poate lega. Restul este o alergătură după titluri, expoziţii, efiapuri, afiapuri de bronz, de argint, … de rugină. Iar pentru aceste lucruri se declanşează adevărate isterii. Mă duc la gară, pozez trei fierătanii, cumpăr nişte passepartout gata tăiat de la Ikea şi apoi hai să trântesc o expoziţie la Vâlcea, săptămâna viitoare mai fac una la Dăbuleni, încă una la Vaideeni şi mi-am făcut norma pentru titlul de „membru creator consacrat”. Consacrat pe unde? Printre pepenii de la Dăbuleni…

Ce s-a întâmplat cu arta de dragul artei? Dorinţa de a expune undeva, iar la vernisaj să stai după perdele şi să încerci să surprinzi reacţia publicului. Să simţi acea căldură în stomac atunci când o persoană zăboveşte preţ de câteva minute în faţa lucrării tale. Nu mai spun de reacţia pe care o poţi avea în momentul în care surprinzi şi o reacţie de mirare, de încântare la un peisaj pe care l-ai luat într-o dimineaţă geroasă de ianuarie.

Nu mai există aşa ceva acum. Acum totul se face în viteză şi în cantităţi mari. Orice neavenit, înţolit în „treling”, cu „şlampeni” de cauciuc în picioare, tricou fără mâneci mulat peste o imensă burtă păroasă trebuie să aibă un aparat mare, cu curea groasă şi cu un ditamai … tun de obiectiv. Daca obiectivul e şi alb, eşti tăticu’ lor. Şi poţi emite pretenţii de mare fotograf, poţi să iei, în cazul unei expoziţii de grup, cel mai vizibil loc din sala de expoziţie, pentru că tu eşti mare pozograf. Te înscrii repede într-o asociaţie şi te pui pe făcut expoziţii. Una la Vâlcea, alta la Dăbuleni, alta la Vaideeni şi gata, te vei numi mare artist fotograf.

Nu, eu nu pot să fac aşa şi nici nu vreau să fac aşa ceva. Am încercat să fac lucrurile să meargă, dar, acum recunosc că am dat greş. Am eşuat. Vorba unui amic, fotograf şi el, care mi-a spus, într-un fel mai plastic: „Nu vezi, băi fraiere, că de când suntem organizaţi într-un fotoclub nu am mai făcut nicio poză?”

Nu pot decât să îi dau dreptate. Şi nu simt decât un gust amar pentru că am pus suflet. Iar, acum, la final, cu ce m-am ales? Fără cadre noi, doar cu gustul amar.

Da, acum m-am convins. Horhhe, Florine, Viorele aveaţi dreptate, fraţilor. Nu se poate cu mai mulţi! Fiţi fericiţi în sistem solo, aşa cum voi fi şi eu de acum încolo.