Ce faci mâine de grevă?

Ar trebui să încep acest post cu situaţia „maro” a iubitei noastre ţări. Nu! Am ales altceva, ceva care mi-a înseninat zilele trecute. Vă invitam aici să veniţi să savuraţi o discuţie între prieteni, prilejuită de lansarea unei cărţi de excepţie „Strada Brutus, 5bis”, autor Dr. Miron Brucăr, o carte apărută prin grija copiilor autorului, Mirela şi Teodor Brucăr. Este o carte pe care nu o poţi citi pe nerăsuflate, deoarece este o carte precum cafeaua la ibric. Poate comparaţia este forţată, însă aşa cum savurezi o cafea făcută la ibric, aşa citesc şi eu această carte, cu „înghiţituri” mici, cu răgazuri care să mă lase să mă bucur de ceea ce citesc. Şi asta deoarece conţinutul acestei cărţi te poartă într-o lume, pierdută parcă, dar la o distanţă extrem de mică de zilele actuale, de numai câteva zeci de ani. Dar, despre această carte şi lansarea ei, voi vorbi mai târziu, într-o postare dedicată, după ce voi termina de „savurat această minunată cafea la ibric”.

Mă opresc însă la un citat din această carte, care în condiţiile ştirilor de astăzi, are o conotaţie cu totul şi cu totul specială. Astăzi, aproape toate televiziunile au prezentat cazul unui copil de 9 ani, care a murit în spital, internat fiind pentru o „banală” fractură. Cum a fost posibil aşa ceva, nu îmi pot da seama, însă doctorul Brucăr spunea cam aşa  în cartea mai sus menţionată, la pagina 83, „… ca medici, ne iubim bolnavii fiindcă le respectăm suferinţa; din acest subtil amestec de sentimente se naşte umanismul medicului.” Câtă diferenţă faţă de timpurile de astăzi!

Astăzi guvernul ne spune că nu are bani, dar cheltuie saci de bani pentru prostii inutile. Cei care lucrează în sistemul public, aşa numiţii „bugetari” se pregătesc de o grevă generală care să paralizeze întreaga ţară. Preşedintele îi încaieră pe toţi după principiul „divide et impera”. Toate întâmplările zilei te duc cu gândul că te-ai trezit într-o piesă de teatru în care joci rolul nebunului, al celui părăsit de şansă care se pregăteşte, încetul cu încetul pentru marea finală: resemnarea. Şi care ar putea fi soluţia de scăpare?

Este una singură şi este atât de simplă, încât nu o vede nimeni. Aşa se întâmplă cu lucrurile „ascunse” la vedere, nu sunt găsite de nimeni. Aşa este şi rezolvarea tuturor problemelor noastre. Ea se numeşte oglinda din baie şi se foloseşte foarte simplu. Când te duci la budă să te caci, să fii sigur că că nu te va urma nimeni. De aceea se spune că te duci să stai pe tron. Acolo eşti împăratul absolut şi nimeni nu te va deranja din meditaţie. Asigură-te că nu tragi apa şi du-te la oglindă. Acum vine partea cea grea. Nu trebuie să îţi faci griji că vei fi întrerupt, deoarece nimeni nu este dispus să-ţi miroasă rahatul pe care îl faci zi de zi. Aşadar, acum vin întrebările.

Cazul 1. Medic. Am un salariu de doi lei, deci şpaga este justificată. Hai că nu le cer tuturor, dar trebe să cotizeze. Am învăţat 6 ani de facultate şi încă pe atât cu rezidenţiate, specializare şi alte chestiuni de acest gen. Nu trebuie să îmi permit şi eu o vacanţă ca lumea şi un minim de confort? Şi mai este şi situaţia din spitale, cum să îmi fac meseria ca lumea? Dar, oare, când m-a oprit ultima dată un fost pacient să îmi strângă mâna cu putere şi să îmi zică „Pot să vă strâng mâna cu putere numai datorită dumneavoastră, domnule doctor!”

Cazul 2. Profesor. Şi eu am salariu în bătaie de joc, noroc că mă mai scot cu meditaţiile. Trebuie să le suport fiţele tuturor copiilor de baştani care au telefoane de cinci ori mai scumpe decât telefonul meu. Dar, las că îl fac de două trei ori prost în faţa clasei până îşi vor da seama părinţii că trebuie să vină cu el la meditaţii şi se rezolvă problema. La clasă, pentru ce să îmi mai dau sufletul că şi aşa primesc bani puţini. Las’ că mă scot eu altfel. Dar, oare, când m-a oprit vreun tânăr, îmbrăcat la patru ace, doar pentru a-mi spune un singur cuvânt: „MULŢUMESC!”

Cazul … n. Cetăţean obişnuit.  Oooof ce salariu mic am şi nu am cui mă plânge. Eu nu sunt bugetar să pot face grevă. Am o viaţă grea, iar când mă duc la cumpărături. aia de la chioşc e ca şi mine, săraca. Îi dă patroana salariul minim pe economie şi în plus îi mai dă ceva la negru, da’ cu condiţia să nu bată mereu bonu’ în casă. Dar, oare când am luat cu adevărat atitudine ultime oară?

Toate cazurile au acelaşi lucru în comun. Toţi se plâng că au salarii mici. Dar câţi oare pot să îşi răspundă la ultimele întrebări, acolo, în baie, în mirosul ăla, în faţa oglinzii, singuri aparent, dar cu sinele de vorbă. Dar, acolo, poţi trage apa, poţi deschide geamul, lasând aerul proaspăt să năvălească înăuntru şi tu să treci la acţiune. Acţiune care, într-un sfârşit, îţi va aduce răspunsul la aceste întrebări.


Leave a Reply