Stau în faţa calculatorului şi îmi storc creierii să găsesc un cuvânt care ar putea descrie evenimentul la care am fost părtaş în seara asta. Nu reuşesc şi asta nu din vreo incapacitate a mea, ci, pur şi simplu, trăirile pe care le am acum, la câteva ore de la terminarea acestui eveniment, sunt încă extrem de multe şi extrem de intense.

Am ajuns la Filarmonică aproape de începerea concertului. Erau vreo câteva zeci de persoane care aşteptau să intre la concertul celui mai bun blues-man român (este o părere strict personală, mai ales după această seară). Da, AG Weinberger a concertat la Râmnicu Vâlcea, după destul de multă vreme, vreo 24 de ani, mai exact. A fost un spectacol total, nu numai un concert. A fost de la o lecţie de muzică, trecând prin prelegeri despre blues-ul pe care îl iubeşte atât de mult şi pe care s-a dus să îl cunoască, la el acasă, taman în îndepărtata Americă, ajungând la destăinuiri personale şi la prezentare de instrumente atipice şi necunoscute de publicul român. Astfel, am aflat de existenţa unui instrument deosebit, asemănător cu o chitară, dar care se ţine în poală şi care se numeşte lapsteel (oţel, ţinut în poală). Numărul spectatorilor a fost unul foarte mic. Păcat, acest muzician ar fi meritat un public mult mai numeros, însă, când este vorba de plătit bilet, românul se codeşte, se face că uită de evenimentul respectiv, se plânge de preţ şi aşa mai departe. Dar poate că a fost mai bine aşa. Pentru auditoriu, cu siguranţă, a fost. Fiind mai puţini, preţul fiind şi el unul destul de restrictiv, a făcut ca în această seară să fie un public select. Nu s-au auzit telefoane mobile, nu s-au auzit comentarii „dăştepte”. Ce să mai, a fost o nouă seară magică.

Concertul a început printr-o interpretare a atât de cunoscutului „Yesterday”, într-o manieră proprie AG Weinberger, numai artistul şi chitara. După această primă melodie, au intrat în scenă şi ceilalţi trei membri ai formaţiei care l-a acompaniat pe artist. Nu am avut nicio clipă senzaţia unei formaţii prezente pe scenă. Era o gaşcă de prieteni, care cântau cu o pasiune cum rar mai vezi astăzi. Se putea vedea atât de uşor cum aceşti oameni făceau ceea ce le plăcea cel mai mult şi anume să cânte. Se vedea pe faţa lor cum trăiau muzica, cum puneau suflet în fiecare notă, rezultatul fiind minute bune de aplauze, chiar şi între melodii. O altă lecţie, care ar trebui probabil învăţată de cei mai mulţi dintre aşa zişii muzicieni din ziua de astăzi, cei care sunt mari vedete înainte de a şti diferenţa dintre diez şi bemol, este lecţia modestiei. Iar, AG Weinberger, de acolo, de sus, de la înălţimea valorii sale ca artist, a comunicat cu publicul în permanenţă, fiind preocupat de confortul acestuia, de volumul boxelor, mulţumind pentru interesul şi sprijinul pe care, plătind acel bilet, noi publicul, îl dăm celor care se încăpăţânează să cânte muzică live.

Nu l-am mai văzut pe AG Weinberger în concert până acum, însă acest om m-a uimit cu cuvintele lui, meşteşugit alese, pe care le-a oferit publicului, între melodii. Erau lucruri spuse de un om care ştie ce înseamnă viaţa şi ştie ce vrea de la viaţă, ştie cum să ceară un pic de încredere, dar, mai ales şi mai presus de toate, este conştient că el nu este doar „un simplu CNP” prin registrele de evidenţă a populaţiei, ci mult mai mult şi încă puţin. Şi ne-a îndemnat şi pe noi să încercăm această stare. În definitiv, era o stare de normalitate, într-o mare de anormalitate, în care ne bălăcim zi de zi. Ştiu, poate sunt prea multe facturi de plătit până să găseşti normalitatea, dar tot aştepând să le plăteşti, nu faci decât să te bălăceşti, amăgindu-te, că poate nu mai este mult şi atingi şi tu acel ţărm, al normalităţii. Şi au mai fost câteva lucruri pe care le-a spus într-un fel cât să mă pună pe gânduri. De data asta, voi fi egoist şi le voi ţine numai pentru mine.

Cei care nu au putut veni astăzi la acest concert sau care au considerat preţul prea mare, au pierdut ocazia unei seri normale de sâmbătă seara, fără ştiri, fără televizor, fără balamuc, politică ori vreun film de duzină. Au pierdut un adevărat spectacol, pe lângă concertul în sine şi bucuria de a asculta o muzică de calitate. Ceea ce sper eu este, ca de acum încolo, să nu mai rateze o astfel de ocazie, iar sălile de concerte să aibă un public mai numeros. Ar fi un prim semn de normalitate, chiar şi pe timp de criză.


4 Responses to “…”

  • a Says:

    Foamete este peste tot in lume. Faptul ca exista flamanzi este un mic pas spre normalitate si o raza de speranta.
    Ce ne deosebeste ca fiinte umane nu este Forma, Culoarea pentru ca Forma este o iluzie, Culorile sunt frecvente.
    CNP-ul nu este altceva decat o inventie a guvernelor.

    Seri placute in continuare.

  • zsigmond Says:

    … mda! oricand sunt dispus sa ma duc la o seara cu AG! Deja il vanez cand apare in orasul meu! 😉

  • Eugeniu Belivac Says:

    eeeheeei. Salutari Zsigmond!

  • Teodor Says:

    Da, omul nostru din Oradea, AGW este un Artist. Pacat ca asemenea evenimente sunt atat de rare si ca la ele vin prea putini spectatori (sau asta e de bine?). Muzica, literatura, arta in general este „drogul” la care apelam, inca din vremuri de mult apuse, pentru a evada din lumea asta. Ori de cate ori ai nevoie de o doza de blues, te rog, apleleza cu incredere. Am si cafea…!

Leave a Reply