Blogger-eala la români

Am intrat în fenomenul blogg-ingului prin 2006. Atunci mi-am făcut un blog pe platforma blogspot, fiind gratuită,  şi am mai scris câte ceva pe acolo. Vreun an am lăsat acest blog de izbelişte, revenind mai apoi cu forţe proaspete şi cu noi idei în minte. Între timp, alţii au început să facă bani (destul de frumoşi) din propriile bloguri, contribuind la declanşarea unui fenomen. Fiind un fenomen care s-a răspândit cu o viteză foarte mare şi luând fondul lexical de cuvinte pe nepregătite, ne-am trezit şi noi cu acest neologism, respectiv blog, pe care nu numai că l-am importat direct din engleză aşa cum este el, dar i-am importat şi familia aferentă de cuvinte: blog – blogging – blogger – blogosferă etc.

Dar, de ce scriu românii pe bloguri? Nu vreau să fac aici o analiză amănunţită a acestui fenomen. Nici nu vreau să ajung să pun categorii diferitelor bloguri pe care le-am citit sau pe care le urmăresc. Dar, pur şi simplu, am observat o tendinţă care foarte uşor se poate înscrie într-una din trăsăturile definitorii ale acestui popor (ceva de genul resemnării mioritice sau poate chiar ipocrizie?).

Foarte multe bloguri sunt de fapt acele foi de hârtie care sunt expuse publicului vizitator şi care suportă frustrările şi complexele autorilor în legătură cu anumite anormalităţi ale traiului cotidian. Şi de foarte multe ori, scriind despre aceste frustrări şi complexe, ajungi să te descarci de energiile lor negative, ba, chiar mai mult, vezi că mai există şi alţi oameni care îţi împărtăşesc opiniile. Iar acest lucru poate fi chiar reconfortant, chiar curativ. Sub protecţia unui (semi)anonimat  conferit de un pseudonim pe care ţi l-ai ales când ai pornit blogul, poţi spune orice, poţi fi justiţiarul oricăror fapte, poţi deveni deţinătorul adevărului absolut. E păcat, totuşi, când începi să pierzi din legăturile pe care le-ai mai putea avea cu realitatea de pe pământ. E uşor să te apuci să arunci cu acuze în stânga şi-n dreapta de genul „asta nu este bine”, „asta nu se face aşa”, „guvernul nu ne dă”, „societatea nu are valori”, „nu mă reprezintă poziţia mea în societate, pentru că îmi ţine spiritul încătuşat undeva jos, jos de tot”, „valorile au dispărut”, „nimeni nu face nimic” şi aşa mai departe. Dar, tu, mărite autor de judecăţi de valoare, „atoatecunoscător de toate”, tu de ce nu faci? De ce nu te iei de gât cu nedreptatea? De ce nu te implici?

Am un prieten, fotograf deosebit de talentat, care a spus odată că lui nu-i convine ce se întâmplă cu fotografia, că tot ce se scaldă în mediocritate este ridicat la rang de artă. S-o fi  descărcat omul pe blogul personal de frustrarea asta, mi-am zis. Dar nu! Nu avea nicio frustrare! Avea o poziţie, avea o opinie şi s-a apucat să se ia de gât cu toţi autorii de pocnitori, premianţi la saloane fotografice naţionale şi internaţionale unde premiile se dau pe bază de reciprocitate. Şi nu s-a lăsat până nu şi-a făcut cunoscută poziţia, cu preţul eliminării sale de pe „forumuri cu tradiţie fotografică, de înaltă ţinută”. Aiurea ţinută, aiurea tradiţie fotografică! Şi culmea a fost că destui de mulţi alţi fotografi i-au dat dreptate. Iată, totuşi, că mai există speranţă de normalitate!

Am scris aces post post pentru cei care nu ştiu altceva decât să dea cu comentariile aiurea prin lobodă, descărcându-se astfel de frustrări, la acoperirea unor pseudonime (sau „nick-uri” să fiu în „trend”), fără nici cea mai mică finalitate. Puţini sunt cei care au cuvintele la ei acasă şi ştiu cum să critice astfel încât să înveţi din ceea ce postează ei. Restul, dacă chiar aveţi sânge în instalaţie, ieşiţi din bârlog şi daţi cu nedreptatea de pământ. Nu vă împiedicaţi de închipuite „clişee” şi ieşiţi să vă luaţi la trântă cu ceea ce vă frământă fiinţa, dar mai ales sufletul. Încercaţi să faceţi ceva, oricât de mic şi o să vedeţi cât de bine vă veţi simţi. Încercaţi satisfacţia unui lucru făcut de voi ca să schimbaţi lumea, doar un pic. Vă veţi simţi mult mai bine, decât descărcându-vă angoasele pe blog.  Nu puteţi, atunci rămâneţi în PEŞTERĂ!


Leave a Reply