Mar 31 2010

Primul interviu pe teme fotografice

Cu ceva timp în urmă, mi s-a solicitat un interviu despre pasiunea mea, fotografia. Am fost bucuros să îmi aduc aminte cum am început să fotografiez, cum am învăţat primele noţiuni de tehnică şi compoziţie foto, cum am beneficiat de sprijinul unor prieteni cu aceeaşi pasiune. Interviul a apărut de curând într-o publicaţie on-line, din Sibiu şi poate fi citit executând un simplu click aici.


Mar 28 2010

Agfa APX sau film alb/negru

Tot vorbind cu Cristian Mereuţă, la un moment dat, îmi cere adresa poştală, deoarece vroia să îmi trimită un cadou, o surpriză, mi-a spus el. I-am dat-o şi am aşteptat avizul Poştei Române cu foarte mare nerăbdare. Ce ar fi putut să îmi trimită Cristi? În sfârşit, avizul a venit şi am dat fuga la poştă pentru a ridica coletul. Era un colet mic, dar când l-am desfăcut, am rămas efectiv super surprins. Un film alb/negru, din categoria „profi”, respectiv AGFA APX, ISO 400. Eram efectiv super încântat şi abia aşteptam să îl introduc în aparat şi să îl expun. Numai că era o problemă. O mare problemă.

Eu nu mă pricep la developarea filmelor, iar filmul acesta nu era cu developare Proces C41, adică nu putea fi developat la laborator. Aveam nevoie de cineva care să îl developeze. Dar, am lăsat această chestiune să îi vină rândul şi am introdus filmul în Canon-ul meu 3000N.   Am profitat de o zi cu ceaţă şi am plecat să fotografiez oraşul cenuşiu, deprimant de gri. Este greu să fotografiezi pe film. Primul impuls după ce declanşezi este să întorci aparatul să vezi imaginea. Dar, din păcate, nu poţi „vedea” cadrul decât cu ochii minţii, atunci când ai declanşat. Astfel, începi să te gândeşti de trei – patru ori înainte de a declanşa, deoarece filmul se termină de cele mai multe ori prea repede.

Nu îmi plăcea ce a ieşit, aşa că am decis să păstrez ultimele zece cadre pentru o şedinţă foto cu fiul meu. Am montat obiectivul fix de 50 de mm, am setat diafragma la 2 pentru un câmp de profunzime redus şi am început shooting-ul. Dar ce puteai scoate de la un model plictisit. Îl puneam să fie gânditor, pe el îl pocnea râsul, îi spuneam să nu mai râdă şi el se supăra. Şi ce mai puteai face cu un model supărat. Aşa că, la un moment dat, i-am spus că îl pedepsesc şi nu îl mai las să se uite la desene o zi întreagă. În acel moment, s-a aşezat turceşte, şi-a sprijinit capul în palmă şi mai avea un pic până să pufnească în plâns. Aceasta a fost momentul! Am declanşat de trei ori, încadrând diferit, după care, văzând ce tragedie putea fi o zi din viaţa lui fără desene, i-am spus că doar am glumit. Că poate să se uite la desene. De fapt, i-am spus că mă voi uita şi eu cu el la desene. În acel moment, faţa i s-a luminat din nou, iar zâmbetul său unic i-a apărut din nou pe faţă.  Eram amândoi fericiţi, fiecare având propriile sale motive. Eu, că am prins un portret expresiv, dar şi fiul meu că se putea uita din nou la desene. În acest moment, mi-a venit în minte şi titlul pentru acest portret: „Griji de copil”.

Filmul s-a terminat, iar eu nu ştiam ce să fac cu el. Eu nu ştiu să developez filme şi deja îl vedeam cum va zace, prăfuindu-se pe un raft. Dar salvarea a venit tot de la Cristi. Tocmai învăţase să developeze filmele şi era dornic de materie primă. Aşa că, m-am dus la poştă şi i-am expediat din nou filmul să îl developeze. În câteva zile, mi-a dat un buzz pe messenger şi mi-a trimis imaginile de pe filmul meu pe messenger. Nu mai aveam rădare să dezarhivez şi să văd ce am reuşit să fac. Efectiv, nu mi-a venit să cred când am ajuns la portretul cu fiul meu.  Am băgat imaginea în Photoshop ca să îi realizez rama şi portretul era gata! Şi era demenţial! Cel puţin pentru mine şi pentru familia mea! Ştiu că sunt subiectiv cu acest portret, dar nu îmi pasă. Este un portret special pentru noi.


Mar 20 2010

Blogger-eala la români

Am intrat în fenomenul blogg-ingului prin 2006. Atunci mi-am făcut un blog pe platforma blogspot, fiind gratuită,  şi am mai scris câte ceva pe acolo. Vreun an am lăsat acest blog de izbelişte, revenind mai apoi cu forţe proaspete şi cu noi idei în minte. Între timp, alţii au început să facă bani (destul de frumoşi) din propriile bloguri, contribuind la declanşarea unui fenomen. Fiind un fenomen care s-a răspândit cu o viteză foarte mare şi luând fondul lexical de cuvinte pe nepregătite, ne-am trezit şi noi cu acest neologism, respectiv blog, pe care nu numai că l-am importat direct din engleză aşa cum este el, dar i-am importat şi familia aferentă de cuvinte: blog – blogging – blogger – blogosferă etc.

Dar, de ce scriu românii pe bloguri? Nu vreau să fac aici o analiză amănunţită a acestui fenomen. Nici nu vreau să ajung să pun categorii diferitelor bloguri pe care le-am citit sau pe care le urmăresc. Dar, pur şi simplu, am observat o tendinţă care foarte uşor se poate înscrie într-una din trăsăturile definitorii ale acestui popor (ceva de genul resemnării mioritice sau poate chiar ipocrizie?).

Foarte multe bloguri sunt de fapt acele foi de hârtie care sunt expuse publicului vizitator şi care suportă frustrările şi complexele autorilor în legătură cu anumite anormalităţi ale traiului cotidian. Şi de foarte multe ori, scriind despre aceste frustrări şi complexe, ajungi să te descarci de energiile lor negative, ba, chiar mai mult, vezi că mai există şi alţi oameni care îţi împărtăşesc opiniile. Iar acest lucru poate fi chiar reconfortant, chiar curativ. Sub protecţia unui (semi)anonimat  conferit de un pseudonim pe care ţi l-ai ales când ai pornit blogul, poţi spune orice, poţi fi justiţiarul oricăror fapte, poţi deveni deţinătorul adevărului absolut. E păcat, totuşi, când începi să pierzi din legăturile pe care le-ai mai putea avea cu realitatea de pe pământ. E uşor să te apuci să arunci cu acuze în stânga şi-n dreapta de genul „asta nu este bine”, „asta nu se face aşa”, „guvernul nu ne dă”, „societatea nu are valori”, „nu mă reprezintă poziţia mea în societate, pentru că îmi ţine spiritul încătuşat undeva jos, jos de tot”, „valorile au dispărut”, „nimeni nu face nimic” şi aşa mai departe. Dar, tu, mărite autor de judecăţi de valoare, „atoatecunoscător de toate”, tu de ce nu faci? De ce nu te iei de gât cu nedreptatea? De ce nu te implici?

Am un prieten, fotograf deosebit de talentat, care a spus odată că lui nu-i convine ce se întâmplă cu fotografia, că tot ce se scaldă în mediocritate este ridicat la rang de artă. S-o fi  descărcat omul pe blogul personal de frustrarea asta, mi-am zis. Dar nu! Nu avea nicio frustrare! Avea o poziţie, avea o opinie şi s-a apucat să se ia de gât cu toţi autorii de pocnitori, premianţi la saloane fotografice naţionale şi internaţionale unde premiile se dau pe bază de reciprocitate. Şi nu s-a lăsat până nu şi-a făcut cunoscută poziţia, cu preţul eliminării sale de pe „forumuri cu tradiţie fotografică, de înaltă ţinută”. Aiurea ţinută, aiurea tradiţie fotografică! Şi culmea a fost că destui de mulţi alţi fotografi i-au dat dreptate. Iată, totuşi, că mai există speranţă de normalitate!

Am scris aces post post pentru cei care nu ştiu altceva decât să dea cu comentariile aiurea prin lobodă, descărcându-se astfel de frustrări, la acoperirea unor pseudonime (sau „nick-uri” să fiu în „trend”), fără nici cea mai mică finalitate. Puţini sunt cei care au cuvintele la ei acasă şi ştiu cum să critice astfel încât să înveţi din ceea ce postează ei. Restul, dacă chiar aveţi sânge în instalaţie, ieşiţi din bârlog şi daţi cu nedreptatea de pământ. Nu vă împiedicaţi de închipuite „clişee” şi ieşiţi să vă luaţi la trântă cu ceea ce vă frământă fiinţa, dar mai ales sufletul. Încercaţi să faceţi ceva, oricât de mic şi o să vedeţi cât de bine vă veţi simţi. Încercaţi satisfacţia unui lucru făcut de voi ca să schimbaţi lumea, doar un pic. Vă veţi simţi mult mai bine, decât descărcându-vă angoasele pe blog.  Nu puteţi, atunci rămâneţi în PEŞTERĂ!


Mar 17 2010

Între noapte şi zi

Eram acum vreo doi ani prin Braşov, împreună cu familia într-o mică vacanţă şi îmi doream să pun aparatul la ochi şi să fac cât mai multe cadre bune, poate chiar fotografii. Puneam aparatul la ochi şi mă gândeam „Oare să declanşez?” Dar renunţam de fiecare dată, fiindcă nu îmi plăcea cum reuşeam să compun cadrul. Îmi veneau în minte toate regulile pe care le citisem pe internet. Şi mai era obsesia „cadrului care nu spune nimic, poza banală”.  La un moment dat, începusem chiar să mă enervez. Nu aveam timpul necesar să gândesc cadrul, compoziţia, respectând toate regulile pe care le citisem. Ai mei trăgeau de mine să mergem, eu vroiam să declanşez.

Eram gata să pun aparatul în geantă şi să spun gata, renunţ, nu sunt în stare să fac fotografie şi gata. Dar, tocmai atunci, am văzut nişte felinare care formau o diagonală foarte faină. Şi mai erau şi trei pornite, iar celelalte erau oprite. Am cadrat atunci, facând focusul pe primul felinar. Am reglat repede diafragma cât mai deschisă pentru un câmp de profunzime mic şi am declanşat. Acasă nu a mai fost nevoie să fac prea multe corecţii, numai să pun titlul, pe care îl aveam deja în minte din momentul declanşării.

Atunci mi-am dat seama că aplicarea tuturor regulilor pe care le citisem cerea doar extrem de multe declanşări, adică experienţă. Când ieşi la fotografiat, du aparatul la ochi, vizualizează cadrul şi gândeşte-te dacă merită să declanşezi. Dacă nu, opreşte-te! Autocenzurează-te!